Despre hipermarketuri şi alte multinaţionale

Nu fac parte din categoria celor care sunt convinşi că hipermarketurile taman ce şi-au reînnoit stocul de bice, şi-au dat la galvanizat cătuşele şi au zugrăvit carcerele unde-i terorizează pe angajaţii recalcitranţi.

Dar nu-i mai puţin adevărat că asupra unor angajaţi se exercită presiuni inadmisibile, profitând de starea lor de vulnerabilitate. Din păcate, nu neamţul sau francezul este cel care comite asemenea abuzuri, ci românaşii noştri, nişte indivizi care au ajuns şi ei pe o treaptă a lanţului trofic care le permite să fie fiare cu subalternii şi cârpe cu şefii.

Istoria multinaţionalelor este zbuciumată atât la nivel naţional, cât şi local. Când ne-am apucat de autostrăzi, în timp ce investitorii români erau plimbaţi în cătuşe pe la DNA, ambasadorii ţărilor occidentale făceau de gardă la Ministerul Transporturilor pentru firmele proprii. Iar de curând, când Protecţia Consumatorului a luat cu asalt hipermarketurile pline de nereguli, singura rezolvare a Guvernului român a fost să-l dea afară pe şeful OPC. Dar la ce să te aştepţi de la nişte rebuturi politice cu CV-urile ciuruite de plagiate?

La nivel local s-a încetăţenit ideea că multinaţionalele trebuie ţinute cât mai departe de ochii lumii, de parcă ar produce stupefiante. Asta, în vreme ce firmelor le arde buza după angajaţi. Acest comportament a fost încurajat de Ilie Bolojan, cel care la premierea multinaţionalelor pentru isprăvile lor bune a interzis popularizarea, pe motiv că presa va veni să le facă poze la sindrofie cu chifteaua în gură.

Asemenea idei fixe nu au putut fi deşurubate din creierul epigonilor şi în continuare există un embargo informaţional. Atunci nu trebuie să ne mai mirăm că în mentalul colectiv multinaţionalele sunt nişte instituţii odioase care sug sângele poporului.