URMĂREȘTE-NE PE
MARȚI, 28 IUNIE 2022
`

Părerea noastră

Folclor de Bihor
Mircea Chirila
Primarul Florin Birta are alt stil decât predecesorul său. Când s-au complicat lucrurile cu proiectul de ţepi de deasupra parcării de pe Independenţei, a scos la bătaie Facebook-ul, iar orădenii au avut ocazia să se răcorească. Acum iese din nou în faţa concetăţenilor cu propunerea de reamenajare a Corso-ului şi aşteaptă reacţiile lor.
Cu tupeu
Florin Ciucaş
Deşi practic meseria asta de trei decenii, azi, mâine, nu încetează să mă minuneze un fenomen permanent manifest în politica românească: modul în care se autodevorează coaliţiile de partide ajunse la guvernare, făcându-se cioburi înainte de-a apuca să furnizeze ceva substanţial naivilor de electori. A fost boala CDR-ului, a fost a USL-ului, este a guvernării de azi şi va fi, probabil, şi a celei de mâine...
Zic şi eu
Adrian Cris
Nu surparea dealului Ciuperca e marele eşec al primarului Bolojan, chiar dacă ani de zile a fost tema preferată a opoziţiei locale, subiect de hate pe Facebook şi sursă de meme. Eşecul a fost invalidarea referendumului pentru Oradea Mare, prin unificarea cu Sânmartin, boicotată de UDMR şi de PSD. Dacă alde Szabó Ödön a avut o motivaţie practică, teama că în Oradea Mare UDMR ar fi urmat să aibă mai puţini consilieri şi postul de viceprimar pierdut (ceea ce oricum s-a întâmplat), PSD-ul lui Ioan Mang şi-a făcut socoteala că-i musai să moară capra vecinului liberal. N-a câştigat nimic din asta, dar Oradea a pierdut. Ura!
Newsletter
Vreau să primesc periodic newsletter de la eBihoreanul.ro pe adresa de email:
Spune ce crezi
Primarul Florin Birta propune reabilitarea pietonalei Republicii, prin pavarea cu porfir și revenirea la modelul estetic cu cercuri, din perioada comunistă. Ce părere aveți?





De stiut

Colțul juridic
Mircea Ursuta
În data de 8 iunie, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională, cu unanimitatea voturilor judecătorilor, o lege adoptată recent de Camera Deputaților prin care se prevedea, în esență, că neexecutarea în termen de 30 de zile a unei hotărâri prin care o amendă este înlocuită cu munca în folosul comunității constituie infracțiune.
Bihoreanul la medic
Mircea Dumitrescu
În regiunea ţării noastre, înţepăturile de insecte dau rareori fenomene grave de intoxicaţie; ar fi nevoie de 500-1000 de înţepături de albine pentru a produce moartea. În regiunile tropicale, în America de Nord şi de Sud, în Africa şi Asia Centrală se întâlnesc păianjeni veninoşi ("văduva neagră") şi scorpioni, care sunt foarte periculoşi atât pentru oameni, cât şi pentru animalele domestice.
05 Iunie 2022, 09:10

Urbanizarea Bihorului: Cum au luat naștere, în epoca industrializării comuniste, micile orașe ale Bihorului (FOTO)

Urbanizarea Bihorului: Cum au luat naștere, în epoca industrializării comuniste, micile orașe ale Bihorului (FOTO) BLOCURI PRIN JUDEŢ. În anii 1970-1980, în oraşele din Bihor s-au construit mii de apartamente pentru tot mai numeroşii muncitori. Locuinţele erau standardizate, cele de pe artere având confort sporit, în timp ce restul, majoritatea, erau de nivel mediu, uneori chiar având sobe în loc de calorifere. Blocuri noi, de obicei cu patru etaje, au apărut în centrele Marghitei (foto 1) şi Salontei (foto 2) prin demolarea vechilor case, în Aleşd fiind concentrate mai ales în Cartierul Şoimul (foto 3), pe foste terenuri agricole
0 clipuri
0 audio
0 fisiere

Urbanizarea a fost o realitate a regimurilor comuniste în toată Europa de Est: aspectul oraşelor s-a modificat drastic, prin industrializare intensivă, apariţia cartierelor de blocuri şi extinderea serviciilor publice.

În Bihor, Oradea a beneficiat de cea mai mare atenţie a urbaniştilor, dar, mai ales la finalul anilor 1960, fenomenul s-a extins şi spre judeţ. Noi oraşe, precum Aleşd, Marghita, Ştei, Nucet, Vaşcău, au completat reţeaua urbană. Pe baza monografiilor şi presei timpului, BIHOREANUL vă arată cum s-a desfăşurat această urbanizare a micilor localităţi.

Oraş "urbanizat"

În anul 1950, la scurt timp după instalarea regimului comunist, judeţul Bihor dispărea, în locul său fiind înfiinţată Regiunea Crişana. Având o suprafaţă mai mare, regiunea a avut centrul în Oradea şi a cuprins şapte raioane, fiecare alcătuit din mai multe comune. Existau doar trei oraşe: Oradea, Salonta şi Beiuş. Reşedinţa de regiune primea cele mai multe investiţii, dar treptat celelalte localităţi au fost modernizate, electrificate şi dotate pentru dispensare, cămine culturale, grădiniţe şi şcoli.

Salonta era a doua cea mai mare localitate, cu circa 15.000 locuitori. În anii ’50 avea o oarecare dezvoltare industrială, prin fabrica de conserve, atelierele de mobilă, mături şi confecţii, precum şi Cooperativa Energia, care confecţiona şi repara obiecte de uz casnic. Tot atunci, în timpul cooperativizării agriculturii, a fost înfiinţată o Gospodărie Agricolă Colectivă, ajunsă între cele mai apreciate din regiune.

Fiind deja oraş, între dotările urbane se numărau spitalul, Muzeul Memorial Arany János şi cinematograful, dar majoritatea străzilor erau desfundate, canalizarea şi asfaltul lipsind.

După reînfiinţarea judeţelor, în 1968, s-a pus tot mai mult problema "echilibrării" urbane a Bihorului. Salonta a primit mai puţină atenţie, fiind deja un oraş relativ mare şi industrializat. Totuşi în continuare au fost extinse secţiile fabricii Metalul, apărând o ţesătorie de bumbac (foto) şi o fabrică de salam de Sibiu, iar numărul muncitorilor a urcat la peste 5.000.

Țesătoria Salonta

Urmarea a fost creşterea populaţiei, vârful fiind atins după 1980: peste 20.000 de locuitori. Pentru a satisface nevoia de locuinţe, autorităţile au ridicat blocuri, în special în faţa gării şi pe strada Republicii, iar în alte cartiere au fost distribuite loturi pentru construirea de case particulare. În total, în Salonta s-au construit cam 2.000 de apartamente, ceea ce a impulsionat extinderea reţelei de apă, totodată modernizându-se unele străzi.

Între celelalte elemente de infrastructură din anii ’70-’80 se numără spitalul teritorial, liceul teoretic şi cel agricol, inclusiv introducerea sistemului de termoficare pentru apartamente.

Pe creştere

Beiuşul avea statut de centru cultural-educaţional încă dinainte de Primul Război Mondial. Cu puţin peste 5.000 de locuitori în 1950, când a devenit reşedinţă de raion, în urbe existau o fabrică de spirt şi una de sticlă, proaspăt naţionalizate, o presă de ulei şi o centrală electrică, ateliere de tâmplărie şi cărămizi, iar în 1953 se înfiinţa o Gospodărie Agricolă Comunală.

Economia beiuşeană a anilor ’50 era una industrial-agrară, dar plină de probleme, multe ateliere întrerupându-şi activitatea, situaţie ce a continuat până la începutul anilor 1960. Ca să scoată oraşul din impas, autorităţile l-au trecut în categoria centrelor urbane mixte, deşi pe 70% din teritoriul administrativ se făcea agricultură.

Pentru a reduce decalajul faţă de oraşele mai mari, mai cu seamă Oradea, în Beiuş s-a investit apoi în industrii similare. Vechea întreprindere 7 Noiembrie, care producea piese de schimb metalice, a fost integrată întreprinderii orădene Mecanica, iar în 1972 era înfiinţată o fabrică de mobilă, gândită să prelucreze lemn de fag adus din Munţii Apuseni. Lângă aceasta, cinci ani mai târziu era pusă în funcţiune o fabrică de maşini-unelte, ca secţie a Înfrăţirea Oradea. Meseriaşii lucrau în cadrul Cooperativei Muncitorul, într-o clădire pentru servicii botezată Complex de deservire (foto).

complex Beiuș

Efectul a fost că tot mai mulţi beiuşeni rămâneau în oraş, urbea chiar atrăgând noi locuitori. Numărul caselor a crescut cu 400 până în 1968, existând şi 286 apartamente. Şi aici, la fel ca în Salonta, au început să se construiască mai multe blocuri abia după reforma administrativă şi reînfiinţarea judeţului, în cartierele Vlaicu şi Padiş, apărând inclusiv un "centru civic" cu o mică pietonală.

Infrastructura a ţinut parţial pasul cu construcţiile: în anii ’70 doar un sfert dintre străzi erau modernizate. Alimentarea cu apă s-a extins încet, iar în 1982 circa 1.600 de beiuşeni erau abonaţi la telefon. În 1972 era dat în folosinţă complexul comercial, iar vechiul spital era extins. Cât priveşte educaţia, în oraş funcţiona Liceul Samuil Vulcan încă din 1828, iar în plus fusese deschis un liceu industrial cu profil mecanic şi de prelucrare a lemnului.

Din comună, oraş

Un caz de localitate rurală devenită oraş este Aleşdul. În 1949, aici existau doar circumscripţie sanitară şi oficiu poştal, în apropiere funcţionând o fabrică de sticlă (Pădurea Neagră) şi una de cărămizi (Aştileu). În perioada comunistă, Aleşdul s-a urbanizat mai degrabă ca un "dormitor", în care serviciile publice erau aproape de locuinţe, principalele industrii aflându-se în localităţile vecine.

Comuna Aleşd avea în componenţă satele Peştiş şi Tinăud, însumând 3.600 de locuitori în 1950. Pe măsură ce fabricile au fost modernizate şi extinse, inclusiv deservite de transport în comun, în 1968 se discuta în presa locală despre "perspectivele de urbanizare", întărite de ridicarea la rang de oraş, pe 27 mai, în acelaşi an.

Tot atunci începea construirea Combinatului de lianţi şi azbociment din Chistag (foto), aflat de cealaltă parte a gării Aleşd. Fabrica a fost dată în funcţiune în 1972 şi extinsă până în 1980, concentrând forţă de muncă din împrejurimi.

Blocuri au apărut în cartierul Şoimul, ridicate pe un teren agricol aflat în marginea către combinat a oraşului. Aici au fost ridicate aproximativ 2.000 apartamente, inclusiv o grădiniţă şi un liceu, cu infrastructura aferentă şi spaţii comerciale.

Urbea de pe Barcău

Similar a fost şi parcursul Marghitei. Comună cu 6.100 de locuitori, a devenit centrul raionului cu acelaşi nume în 1950. În anii următori activitatea industrială se făcea în cadrul Cooperativei Record, cu secţii de încălţăminte, tâmplărie, lăcătuşărie şi mobilă. Alte ateliere, de cărămidă, vată minerală, tricotaje şi covoare, funcţionau în cadrul Întreprinderii de Industrie Locală, în anii ’70 aceasta schimbându-şi activitatea şi devenind fabrică de piese auto. Până în 1966, acestea, plus noile instituţii culturale şi educaţionale, au atras încă 3.000 de locuitori, iar un an mai târziu, pe 27 octombrie 1967, Marghita devenea oraş.

Economia i-a fost dirijată mai ales spre industria uşoară, prin Întreprinderea de încălţăminte Bihoreana şi Fabrica de confecţii, iar în 1978 era pornită Întreprinderea de maşini-unelte. Primele blocuri din Marghita au fost construite în 1966-1970, iar până în 1989 în zona Căii Republicii şi lângă fabrica Bihoreana au fost finalizate peste 3.200 de apartamente.

Între celelalte dotări "de oraş" se numărau restaurante şi magazine, un spital cu policlinică, centrala telefonică automată, apa curentă şi canalizarea, liceul şi casa de cultură (în foto după refaţadizarea din 1967). Oraşul "se mişca" bine în anii ’70, având unul dintre cele mai ridicate sporuri naturale din judeţ, de 20,7‰, plus un bun spor migratoriu, de 19,1‰, ceea ce a ridicat în 1989 populaţia la 17.000 locuitori şi peste 11.000 salariaţi.

Stop. Şi de la capăt...

Anii ’80 însemnau, totodată, planuri măreţe pentru alte localităţi. Autorităţile voiau urbanizarea rapidă a Bihorului, urmând ca Valea lui Mihai (1989), Tinca, Popeşti, Tileagd, Săcueni să devină şi ele oraşe, iar cele existente să crească până la zeci de mii de locuitori.

Procesul s-a "răzbunat" în 1990, odată cu dispariţia economiei comuniste centralizate, când o parte a întreprinderilor locale au decăzut, trăgând în jos şi orăşelele. Abia după alte două decenii, o parte a oraşelor bihorene aveau să înceapă să se dezvolte din nou, prin investiţii în infrastructură şi parcuri industriale, oferind localnicilor posibilitatea să "crească" acasă.


ORAŞE DE MINERI
Ştei, Vaşcău şi Nucet, primele oraşe noi

Apariţia orăşelelor din sud-estul Bihorului este legată de exploatările miniere de la Băiţa, unde în 1952 începea exploatarea uraniului, prin societatea mixtă româno-sovietică Sovrom Kwarţit, în câţiva ani fiind angajaţi 20.000 mineri veniţi din toată ţara. Totodată, aici activau specialişti sovietici, pentru care între 1952-1956 a fost construit un nou orăşel, lângă satul Ştei.

Având iniţial circuit închis, acesta a fost dotat cu locuinţe, ştrand, cinematograf, magazine, casă de cultură şi un palat administrativ (foto).

A devenit oraş în 10 ianuarie 1956, iar doi ani mai târziu lua numele fostului prim-ministru Petru Groza. În timp, s-au dezvoltat Uzina de Utilaj Minier, devenită Uzina Mecanică, fabrica de binale, cea de mobilă şi au apărut blocuri cu nouă etaje, hotel, licee şi sală polivalentă, aşa că populaţia a depăşit 10.000 de locuitori.

Vaşcăul a fost ridicat la rangul de oraş în 1956, având 4.500 de locuitori, însă după încetarea exploatării uraniului a intrat în declin, pierzând sute de locuitori din anii ’60. Mult mai mare a fost scăderea Nucetului, atestat direct ca oraş în 2 februarie 1956. De la aproape 10.000 de locuitori în acel an, populaţia a scăzut la 2.700 într-un deceniu. În ambele cazuri, investiţiile de tip urban au fost modeste, de la modernizări de străzi la ridicarea unor blocuri, magazine, cinematografe, şcoli şi biblioteci.

Urmăriți BIHOREANUL și pe Google News!
Comentarii
Trebuie să fii autentificat pentru a lăsa un comentariu.

Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.
0 Comentarii
count display

CURS VALUTAR

  • 1 USD = 4.673 RON
  • 1 EUR = 4.9459 RON
  • 1 HUF = 0.0123 RON