Bihorul după Cernobîl: Cum au ascuns autoritățile comuniste dezastrul nuclear, expunându-i pe bihoreni pericolului (FOTO)

După dezastrul de la Cernobîl, românii oscilau între ignoranţă şi isterie, în timp ce „savanta de renume mondial” Elena Ceauşescu coordona comisia de control al efectelor radiaţiei. Când norul radioactiv rezultat din explozia centralei atomice din Ucraina deja traversase nordul Europei şi a ajuns deasupra României, în Bihor se organizau picnicuri şi concursuri sportive, sub supravegherea Securităţii, care încerca să preîntâmpine panica şi urmărea reacţiile oamenilor îngrijoraţi de măsurile superficiale ale autorităţilor.

Producţia HBO „Cernobîl” a devenit una dintre cele mai apreciate din istorie, detronând chiar şi „Game of Thrones”, cu toate că nu respectă şabloanele de succes. Nu are efecte spectaculoase, nici eroi, nici superstaruri în distribuţie şi nici happy-end. Nici nu era nevoie căci, în acest caz, viaţa bate orice imaginaţie!

Filmul redă povestea celui mai mare dezastru produs vreodată de om, explozia unui reactor nuclear din Cernobîl, trezind amintiri sumbre şi în România, unde, la fel ca la „fraţii” sovietici, autorităţile comuniste au comunicat publicului cu întârziere şi doar date superficiale, luând primele măsuri de protejare a populaţiei abia la o săptămână după accident.

Cum a fost în Bihor? BIHOREANUL vă prezintă, în exclusivitate, ce măsuri au luat autorităţile locale, dar şi un raport exploziv al Securităţii, puse să urmărească reacţiile localnicilor, ale turiştilor şi studenţilor străini, îngrijoraţi de indolenţa regimului.

Accidentul

Tragedia nucleară a avut loc pe 26 aprilie 1986 la ora 01:23 la Centrala din Cernobîl, situată la 18 km nord-est de oraşul Pripiat, circa 800 km de Oradea. Centrala asigura 10% din necesarul de energie al Ucrainei socialiste, având patru reactoare, fiecare cu o capacitate de producţie de 1GW/zi. Explozia s-a produs la reactorul 4, în cursul unui test de securitate. O procedură greşită a determinat o creştere dramatică a nivelului energetic şi a condus la o deflagraţie urmată de incendiu.

Pentru a stinge focul ce ameninţa şi celelalte reactoare, în perioada imediat următoare au survolat reactorul în flăcări peste 30 de elicoptere militare, aruncând 2.400 tone de bor şi 1.800 tone de nisip. Manevrele au agravat situaţia: sub aceste materiale, temperatura din reactorul afectat s-a dublat, la fel ca şi cantitatea de radiaţii eliberată, creând pericolul unei noi explozii, apocaliptice, care ar fi şters Europa de pe faţa pământului.

Abia la 6 mai s-a reuşit punerea sub control a focului şi a emisiilor radioactive, după ce miezul reactorului a fost răcit cu azot, iar apoi peste reactorul prăbuşit a fost construit un sarcofag provizoriu din beton. Celelalte trei reactoare au continuat să funcţioneze până când, la presiunea comunităţii internaţionale, centrala a fost închisă definitiv în decembrie 2000.

Moartea în vânt

Potrivit  estimărilor programului internaţional pentru monitorizarea efectelor accidentului de la Cernobîl iniţiat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (IPHECA), cantitatea de material radioactiv eliberată a fost de 200 de ori mai mare decât cea rezultată în urma exploziilor bombelor de la Hiroshima şi Nagasaki, în al Doilea Război Mondial. Specialiştii estimează că întreaga cantitate de xenon, jumătate din cantitatea de iod şi cesiu şi aproximativ 30% din materialul radioactiv utilizat în reactor, alimentat atunci cu 192 tone de uraniu, au fost aruncate în atmosferă.

Cea mai mare parte a contaminat zona învecinată centralei, iar restul a fost purtat de vânt, iniţial de-a lungul Ucrainei, Belarusului, Rusiei şi, într-o măsură mai mică, în Scandinavia, Polonia, Cehoslovacia, Austria şi sudul Germaniei. În ultimele zile, din cauza schimbării direcţiei vântului, au fost afectate mai ales ţările de la sud: România, Grecia, Bulgaria şi Turcia.

Autorităţile sovietice au făcut public accidentul abia după ce specialiştii care operau centrala nucleară din Fosmark (Suedia), la 1.000 km de Cernobîl, au constatat că nivelul de radiaţii era uriaş. Informarea a fost succintă, vorbind doar despre un accident la Cernobîl, fără să dezvăluie amploarea exploziei şi pericolul generat. De altfel, şi locuitorii URSS au trebuit să aştepte prima săptămână din luna mai ca să primească sfaturi de protecţie din partea autorităţilor.

Comisia „savantei”

O parte a românilor au aflat despre catastrofă de la Radio Europa Liberă, post interzis în ţară, cu mult înainte ca regimul de la Bucureşti să facă vreo informare. De altfel, până şi oficialii locali au aflat tot pe surse, spionându-şi „vecinii”, după cum dezvăluie un raport al Ministerului Apărării de la acea vreme.

Raportul prezintă zonele peste care a trecut norul radioactiv format din cantități mari de izotopi de Cesiu 137 și Iod 131, dar şi că „după miezul nopții, adică 30 aprilie spre 1 mai, stațiile care efectuează măsurarea radioactivității au comunicat că au apărut la noi în țară valori depășite ale nivelului de radioactivitate Beta global măsurate”.

Urmarea? Pe 1 mai, Ceauşescu a convocat Comitetul Central al Partidului Comunist Român şi a dispus formarea unei comisii coordonate de Elena Ceauşescu, iar informaţia să fie dată presei sub forma unui comunicat fără detalii, pentru a nu crea panică. Între timp, populaţia ieşise la iarbă verde şi petrecuse în natură, profitând de zilele libere de 1 Mai, Ziua Muncii, şi 2 Mai, Ziua Tineretului.

Ziarele tac

Aflate sub cenzură, marile ziare centrale - Scânteia şi România Liberă - s-au limitat să preia comunicatul lapidar, care conţinea recomandări, între care şi „evitarea şederii în spaţii deschise”.

Informarea a fost strecurată pe paginile interioare, cele principale abundând în ştiri despre  planul PCR pentru sărbătorirea zilei de 1 Mai, ce anunţa deschiderea sezonului estival şi „manifestări cultural artistice și sportive de masă, vizite la muzee și monumente istorice, serbări populare, chermeze, excursii și drumeții, alte acțiuni pentru petrecerea plăcută și utilă a timpului liber, la care să participe un mare număr de oameni ai muncii de toate vârstele, îndeosebi tineri”.

La fel s-a întâmplat şi în provincie. În Bihor, comunicatul CC al PCR şi recomandările au fost publicate abia pe 3 mai 1986, la mai bine de o săptămână după accidentul de la Cernobîl şi la trei zile după ce norul radioactiv ajunsese în România.

„Ne-au chemat la şedinţă”

Între timp, totuşi, autorităţile locale au convocat medicii pentru a le trasa sarcini. S-a întâmplat chiar pe 1 Mai, îşi aminteşte Andrei Sorcoiu, atunci prim-secretar al judeţului, un fel de prefect, dar cu puteri mult mai mari. „Mai mult decât deja se ştie nu aş putea să vă spun”, a evitat el să povestească.

În schimb, doctorul Ladislau Ritli (foto), care conducea spitalul din Ştei, afirmă că medicilor li s-a cerut să informeze populaţia să nu consume lapte şi legume, să spele bine fructele şi să bea doar apă minerală. „Am fost plecat la picnic, chiar de 1 Mai, când m-au chemat la şedinţă la Oradea. Eram toţi directorii de spitale din judeţ şi medici, şi ni s-a spus ce s-a întâmplat”.

Copiilor li s-a administrat iodură de potasiu, ca să nu absoarbă iodul din aerul contaminat. În pieţe, spune tot Ritli, angajaţii Direcţiei Sanitare umblau cu dozimetrele, iar produsele contaminate erau retrase imediat de la vânzare. „Erau cu aparatele în magazine, în pieţe, verificau tot, lactate, legume, carne... A fost destul de strict aici, la noi, nu ştiu cum a fost în alte părţi”.

„Influenţare pozitivă”

În paralel, Securitatea avea altă sarcină: să urmărească starea de spirit şi reacţiile localnicilor, dar şi ale turiştilor, respectiv ale studenţilor străini, care părăseau ţara de teama pericolului de iradiere, îngrijoraţi de măsurile superficiale ale autorităţilor.

Potrivit unui raport transmis pe 5 mai 1986 la Bucureşti de Securitatea din Bihor, fenomenul Cernobîl lovise din plin economia. Produsele autohtone erau refuzate la export, TIR-urile româneşti nu mai avea permisiunea de a tranzita Austria, iar turiştii din Băile Felix plecau. „S-a început acţiunea organizată de explicare a situaţiei”, arată raportul, între cei „prelucraţi” fiind şi ghizii Oficiului Naţional de Turism Carpaţi, instruiţi „să desfăşoare o acţiune de influenţare pozitivă a turiştilor străini”, adică „să le explice că în zona noastră nu există pericol de iradiere, aşa cum au anunţat unele posturi străine din Occident”.

Acţiunea, recunoaşte raportul, nu a prea avut succes, fiind „anihilată în parte de către personalul medico-sanitar din staţiune, care în discuţiile purtate cu străinii sunt tentaţi a exagera eventualele consecinţe”.

Prin urmare, majoritatea străinilor, aflaţi şi „sub influenţa posturilor de radio şi presei proprii”, şi-au făcut bagajele şi au plecat spre ţările lor. „Reprezentanta firmei turistice Lomamatkat din Finlanda a primit o telegramă din care rezultă că luni, 5 mai 1986, la Ministerul de Externe din Helsinki va avea loc o şedinţă unde se va hotărî oportunitatea retragerii cetăţenilor finlandezi din ţările afectate de radioactivitate, inclusiv din România. Telegrama face referiri şi la excluderea unor produse alimentare (crudităţi şi produse lactate) din alimentaţia turiştilor finlandezi”, mai raporta Securitatea bihoreană.

Panică între străini

Grupul turiştilor finlandezi număra 75 de persoane. Ar fi trebuit să plece spre Litoral, dar ghidul lor a primit dispoziţie să rămână pe loc, iar când turiştii au aflat motivul, 5 dintre ei au şi cerut să plece imediat acasă. Îngrijorător era că şi turiştii suedezi, al căror număr nu era precizat în raport, dar care veniseră împreună finlandezii, intenţionau să facă la fel. „Delegaţia suedeză a afirmat că, în cazul în care turiştii finlandezi vor părăsi staţiunea, atunci şi ea împreună cu grupul vor fi nevoiţi să procedeze la fel”.

Panica se instalase şi în rândul studenţilor. „La indicaţiile ambasadelor au început să iasă din ţară, aşa cum a fost cazul a 4 studenţi din RFG, ieşiţi din ţară în noaptea de 3 spre 4 mai, cu indicaţia ca cel puţin 2 săptămâni să nu revină în România”, arăta raportul.

Consumăm, dar n-avem ce...

Acţiunea „de explicare a situaţiei” nu a avut succes nici asupra bihorenilor, îngrijoraţi de „consecinţele posibile ale iradierii, care în unele zone şi localităţi din ţară a crescut peste limitele normale”.

În plus, oamenii erau nemulţumiţi că, deşi li s-a recomandat să consume conserve, lapte praf, compoturi şi apă minerală, acestea lipseau cu desăvârşire de pe rafturi. Problema s-ar putea rezolva, sugera raportul, prin simplul fapt că „produsele agroalimentare româneşti (carne, lapte, fructe, legume etc) nu vor mai fi primite de partenerii externi şi, ca urmare, aceste produse vor fi dirijate spre piaţa internă”.

„În susţinerea acestei interpretări, au şi apărut primele dovezi în noaptea de 4 spre 5 mai 1986, când mai multe automarfare (TIR) s-au reîntors în ţară prin PCTF Borş cu produse agroalimentare refuzate de către partenerii externi din Austria, RFG şi altele”, consemna Securitatea.

În uitare

Informările din partea comisiei conduse de Elena Ceauşescu şi recomandările pentru populaţie au continuat să fie publicate în ziare până pe 7 mai, cu mesajul liniştitor că „în majoritatea zonelor afectate, inclusiv în municipiul București, radioactivitatea a continuat să scadă”.

A doua zi urma „gloriosul jubileu al Partidului Comunist Român”, iar problema Cernobîl nu trebuia să umbrească aniversarea a 65 de ani de la înfiinţarea PCR. În ziarele centrale, comunicate evazive au continuat să mai apară până pe 15 mai, când s-a anunţat că radioactivitatea se apropia de limitele normale și nu mai prezenta pericol. Câte victime a făcut accidentul în România nu se ştie până azi...

LA SECRET
Morţi ascunse

Numărul precis al victimelor exploziei de la Cernobîl nu este cunoscut nici în prezent. Liderii URSS au păstrat sub tăcere consecinţele reale ale dezastrului, în rapoartele oficiale fiind consemnate doar 30 de decese ca urmare a exploziei, 28 din cauza expunerii la radiaţii.

Estimările arată ca o suprafaţă de 17 milioane de kilometri pătraţi din republicile sovietice Belarus, Rusia şi Ucraina a fost contaminată cu radiaţii, fiind afectate 19 regiuni, în special în jurul oraşelor Bryansk, Kaluga, Tula şi Orel. La momentul accidentului, în aceste zone locuiau aproximativ 7 milioane de persoane, dintre care 3 milioane erau copii.

Potrivit Raportului din 2005 al Forumului de la Cernobîl (alcătuit din 8 agenţii specializate ale ONU), în urma exploziei s-au înregistrat 56 decese directe (47 lucrători și 9 copii cu cancer tiroidian), în timp ce un raport al Comitetului Ştiinţific al ONU din 2008 vorbeşte despre 64 decese confirmate prin expunerea directă la radiații.

Cu atât mai controversate sunt cifrele privind decesele survenite ulterior. Experţii vorbesc despre 25.000 morţi şi 65.000 invalizi din rândul celor 600.000 aşa-zişi lichidatori - militari şi civili trimişi la Cernobîl pentru limitarea daunelor, atât imediate, cât și pe termen lung.

Alte estimări au avansat cifre de câteva ori mai mari: 50.000 morţi conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din anul 2000, între 50-100.000 decese, potrivit Asociaţiei Internaţionale a Fizicienilor pentru Prevenirea Războiului Nuclear, respectiv 250.000 de cancere, dintre care 100.000 letale, conform Organizaţiei Greenpeace.

Despre victimele din România, nu există date oficiale.

ISTORIE ÎN IMAGINI
Fotograful de la Cernobîl

Cele mai multe şi mai reprezentative imagini ale urmărilor catastrofei nucleare de la Cernobîl, au fost realizate de Igor Kostin (foto), de la agenţia de presă sovietică RIA Novosti.

A fost primul care a fotografiat reactorul, la 14 ore după explozie (imaginea de jos), ulterior s-a alăturat lichidatorilor care îndepărtau resturile contaminate, a documentat evacuarea localnicilor din zonă, iar până în 2003 a fotografiat consecințele contaminării.

Într-un interviu acordat în 2006, Kostin a explicat că ceea ce a făcut la Cernobîl a fost „o istorie scrisă de obiectiv”, iar fotografiile sale „sunt ca un manual pentru celelalte generaţii, pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple”. 

În total, Igor Kostin a realizat peste 5.000 fotografii, iar pentru munca desfășurată la Cernobîl a fost distins cu premiul World Press Photo. Expus, la fel ca cei pe care îi fotografia, la doze imense de radiaţii, Kostin s-a îmbolnăvit de cancer, dar a murit în urma unui accident de mașină pe 9 iunie 2015, la vârsta de 78 de ani.