Partidul, Biserica şi Familia

Rolul de bază al unui partid nu este binele universal sau prosperitatea populaţiei, ci binele şi prosperitatea propriilor membri. E un adevăr simplu şi crud, pe care niciun membru de partid nu-l va recunoaşte vreodată, cu atât mai puţin în campania electorală. Cu toate acestea, politicienii nu trebuie puşi la zid, căci instinctul de asociere şi de protejare reciprocă există natural în rasa umană. Hiba lor este că vor să creeze o impresie contrară prin aparenţa de garanţi ai binelui general, iar asta îi îndepărtează tot mai mult de oamenii neimplicaţi politic, ăia care aşteaptă să le pice bunăstarea în gură.

Rolul de bază al unei religii nu este să cureţe lumea de păcate şi nici de agenţie imobiliară pentru Rai sau Iad, ci să aibă cât mai mulţi membri, să fie cât mai puternică şi mai potentă economic, iar liderii ei să o ducă cât mai bine şi să fie cât mai influenţi. Cu toate acestea, prelaţii nu trebuie puşi la zid, căci instinctul de a o duce cât mai bine şi de a acumula putere există natural în rasa umană. Hiba lor este că discursul public, cel despre valorile morale şi spirituale, despre umilinţă, altruism şi alea-alea, e din ce în ce mai distonant faţă de realitatea din teren.

Atunci, de ce să ne mirăm când ÎPS Teodosie vine la audieri înconjurat de badigarzi în sutane, când pesedistul Bivolaru merge la Parchet înconjurat de colegi de partid sau când se votează împotriva ridicării imunităţii parlamentare? În astfel de organizaţii, preceptele de grup au întotdeauna prioritate în faţa celor universale. Din acest punct de vedere, nu există nicio diferenţă între membrii unui partid, ai unei biserici sau ai unei galerii de fotbal - noi facem bine, ceilalţi fac rău. Punct.

Dar oare noi ceilalţi, care nu suntem nici politicieni, nici prelaţi, nici fani din galerie, nu suntem oare la fel? Haideţi să aruncăm o privire rapidă în propria celulă de bază a societăţii. Oare nu familia ne învaţă că ai noştri sunt cei mai buni şi că tot răul vine de la ceilalţi? Mama e cea mai sfântă pentru că este mama. Tatăl e cel mai bun pentru că este tata. Copiii sunt perfecţi pentru că sunt ai noştri. Obiectivitatea nu funcţionează în astfel de situaţii, ba chiar este aspru condamnată. Şi atunci de ce pretindem să funcţioneze la alţii?

Bătăliile ideologice, oricât de complexe ar fi şi la oricâte reguli universale ar face apel, se reduc la o simplă ceartă copilărească: "Eu sunt cel mai bun!". "Ba eu!". "Tu greşeşti!". "Ba tu!"... Fie că defilezi cu steagul lui Dragnea, al lui Iisus sau al lui Dinamo, ceilalţi îţi vor spune că greşeşti. Dacă vrei să nu greşeşti, stai pe tuşă. Dar, vai, ce calamitate! În democraţie, tocmai neimplicarea transformă opiniile tip Gică Contra în mofturi de virgină bătrână, degetul ridicat înspre ceilalţi în unealtă de scobit în nas şi cârcotelile în pârţuri luate de vânt. Dracu' ştie cum o fi mai bine!