Cum merg românii la război

Dacă stau să socotesc, în familia mea sunt deja patru generaţii care nu au participat ca şi combatanţi la vreun război. Ultimele două generaţii nici n-au făcut stagiul militar. Lunga perioadă de pace ne-a asigurat tuturor nu doar o prosperitate să zicem rezonabilă, ci şi un dezinteres total faţă de pericolele care ne pot pândi.

Acum, când Putin a luat-o razna, mulţi îşi pun problema ce vor face românii dacă vor fi nevoiţi să lupte. Deocamdată lupta a început doar la Serviciul Paşapoarte, unde destui se pregătesc să spele, uite cum se potriveşte, putina. Mulţi români declară că n-au de ce să lupte pentru alde Iohannis, Ciolacu, Cîţu, Simion sau Kelemen. 

Numai că problema nu se pune aşa. Când începe un război, nu mai lupţi nici pentru rege, nici pentru preşedinte. Lupţi pentru casa ta, familia ta, avutul tău şi, până la urmă, identitatea ta. Nici ucrainenii, de la început, nu au luptat pentru Zelenski, ci pentru familiile lor, dar au avut noroc să aibă un preşedinte curajos, iar combatanţii au în spatele cui să se încoloneze.

La noi situaţia nu este tragică, pentru că NATO e cea mai bună manta de ploaie, dar e haotică. Jumătate dintre cei care ar fi apţi de război sunt în străinătate. Dintre cei rămaşi în ţară, tinerii nu au făcut armata. Mai există categoria +50 de ani, care a făcut armata, dar e cam complicat să te duci la bătălii cu oameni plini de beteşuguri şi care s-au instruit pe armament sovietic numai bun de casat.

O ţară normală şi-ar fi făcut o armată de profesionişti dotată ca la carte. Şi un corp de rezervişti alimentat de tinerii care fac armata, după model austriac. Acolo armata e obligatorie, dar nu presupune chinuirea recruţilor, ci instruirea lor. Iar cei care nu doresc să pună mâna pe armă pot să pună mâna pe mop şi mătură, pentru a face curăţenie pe la căminele de bătrâni.