Noi şi preşedinţii

E greu să fii preşedinte. Nu trebuie să fii angajat în fotoliul de la Cotroceni pentru a intui cât e de greu. Scoatem din ecuaţie dificultatea de a conduce o republică semi-prezidenţială, în care alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale se ţin separat, şi rămânem doar la provocarea de imagine a unui om aflat într-o asemenea poziţie.

Teoretic, este imposibil ca la terminarea mandatului un preşedinte să nu fie hulit de 80% din populaţie, care îşi scuipă în sân în vreme ce-şi umple tolba cu speranţe din partea următorului. Pe cel nou îl aşteaptă câteva luni de graţie, după care începe şi el să fie tocat mărunt. Cea mai mare parte din munca sa zilnică rămâne necunoscută publicului larg. Simpatia şi antipatia se formează pe bază de presă, de internet, de emisiuni TV şi de talk show-uri la birt.

Practic, mergem la urne ca să ne alegem singuri, prin vot democratic, obiectul urii noastre viitoare. Într-o ţară ce crede adânc în personaje mesianice care pot rezolva singure totul, generând bogăţie şi sănătate întregului neam, soarta preşedintelui e pecetluită de la bun început. El nu ştie că fişa postului său este o listă interminabilă de dorinţe şi visuri, care de care mai absurde, compilată din scrisorile pe care le trimit copiii lui Moş Crăciun.

În evaluarea activităţii unui preşedinte, aspectul fizic e mai important decât la un concurs de Miss. Dacă are barbă, e ţap. Dacă are un ochi mai rebel, e chior. Dacă vorbeşte puţin, e mut. Dacă zâmbeşte, e bunicuţă. Dacă se îmbracă frumos, e gay. Dacă are nevastă mai în vârstă, e gerontofil. Dacă, din contră, prima doamnă e mult mai tânără, e pedofil. Niciunul nu reuşeşte să treacă bariera perfecţiunii dorită cu atât de multă ardoare de întregul popor. De parcă, dacă perfecţiunea ar exista, ar fi vreunul în stare să o detecteze.

Să-l înjuri pe preşedinte de la distanţă e dovadă de bărbăţie, o reacţie normală în faţa incompetenţei sale de a-ţi face viaţa mai bună. Că l-ai votat sau nu, el e vinovat pentru tot ce ţi se întâmplă rău în scurta-ţi trecere pe acest pământ. Ceauşescu ne-a ţinut în foame şi între graniţe şi a fost înjurat. Cei care au deschis graniţele au fost înjuraţi pentru că le-au deschis şi românii s-au evaporat ca potârnichile. Unul a fost blamat pentru că n-a făcut nimic, altul pentru că a făcut prea multe. Unul din cauză că n-a prea pupat invitaţii pe afară, altul pentru că circulă prea mult. Nicicum nu e bine.

E nevoie de timp pentru a realiza dacă un preşedinte a fost bun sau rău pentru ţara pe care a păstorit-o mai mult diplomatic. Meseria sa e niţel mai complicată şi mai greu de înţeles. Jocurile şi manevrele politice sunt întortocheate, iar efectele lor sunt vizibile pe termen lung. Din păcate, dincolo de gard, în tribune, mulţimea înjură visceral echipa gazdă încă din minutul 1, fără a şti că s-ar putea ca golul calificării să vină în prelungiri.