Socoteala orădenilor: Cum s-a schimbat demografia Oradiei în ultimul secol, inversând ponderea etniilor (FOTO)

Dezvoltarea unui oraş înseamnă investiţii şi crearea infrastructurilor edilitare, iar schimbările mediului urban duc, implicit, şi la modificări demografice. 

Mai ales după 1900, când dinamica investiţiilor a crescut, populaţia Oradiei s-a transformat substanţial. BIHOREANUL vă arată, pe baza recensămintelor, cum s-a schimbat oraşul din punct de vedere demografic în ultimul secol şi jumătate.

Oradea-Mare

În hărţile şi documentele medievale şi moderne, oraşul de pe Crişul Repede apare ca Nagy Várad, Magno Varadinum şi Gross Wardein. Adică Oradea Mare. Deşi urbea nu avea o întindere foarte mare şi nici mulţi locuitori, era relevantă pentru episcopia catolică locală şi pentru caracterul umanist al cetăţii. Oraşul era unul dintre cele mai importante din vechiul regat al Ungariei, apoi din estul Imperiului Habsburgic, punct de interes pentru comercianţi şi pentru călători.

Lent, oraşul a crescut prin imigraţie şi spor natural. Fiind ţinta atacurilor tătare, apoi turceşti, iar în final austriece, care au provocat distrugeri, aşa că au fost necesare reclădiri, Oradea s-a dezvoltat fragmentar. Abia după 1700 a fost destulă linişte pentru a evolua relativ constant, lucru impulsionat şi de reforme în infrastructură, învăţământ şi sănătate ale Curţii de la Viena. La jumătatea secolului al XVIII-lea, în Oradea locuiau puţin peste 3.600 de persoane, majoritatea catolici şi reformaţi.

Istoricul Fleisz János arată, în cartea "Metamorfoza unui oraş", că recensământul din 1850 nota, pentru zona Oradiei, un total de 22.538  locuitori, majoritatea, 8.747, în Olosig. 14.356 erau maghiari, iar 3.289 români, existând deja şi o populaţie evreiască relevantă, de 2.906 persoane.

După 1860, când localităţile Olosig, Oraşul Nou, Subcetate şi Velenţa s-au unificat într-o singură unitate administrativă, iar oraşul a fost conectat de Budapesta printr-o cale ferată, lucrurile s-au accelerat.

Modernizare şi creştere 

Unificarea a fost de bun augur, noul recensământ din 1880 indicând o populaţie de 34.231 de locuitori. Istoricul Mihai Drecin arată că avuseseră loc schimbări interesante, de pildă ponderea reformaţilor o egalase pe cea a romano-catolicilor, fiecare cu circa 10.500 de reprezentanţi, pe când populaţia evreiască scăzuse la doar 827 de persoane. Cum mulţi evrei erau recenzaţi ca maghiari, numărul lor probabil era totuşi mai mare.

Către finalul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, Oradea a traversat o perioadă fastă de creştere economică, cu noi construcţii şi modernizări, introducerea canalizării, a iluminatului electric şi tramvaiului, ceea ce s-a reflectat şi în structura populaţiei. În 1900 oraşul avea 54.109 locuitori, iar zece ani mai târziu ajungea la 68.960, sporind cu aproape 1.500 de persoane anual.

Recensământul din 1910 trebuie tratat cu atenţie, fiindcă, deşi arăta o pondere de peste 91% a maghiarilor, în realitate o parte a lor erau evrei care se declarau maghiari, asta fiindcă, după religie, aproape un sfert dintre orădeni erau israeliţi. Totuşi, ponderea romano-catolică şi reformată deţinea majoritatea. În oraş trăiau şi 3.779 români (după limba maternă), reprezentând abia 5,48% din totalul locuitorilor.

Spor de români

"Românizarea" administrativă a Oradiei şi Bihorului după Unirea din 1918 a însemnat schimbarea opticii demografice şi încurajarea cât mai multor familii româneşti să se mute în oraş. În acest sens, prin reforma agrară din 1921, mai multe terenuri agricole din mărginimi au fost expropriate şi împărţite în loturi pentru construirea de case. Astfel au apărut cartierele Ioşia, Râtul Comandantului (azi Dorobanţilor), Cantemir şi altele, unde în anii 1920-1930 s-au stabilit, în principal, români.

Prin urmare, sporul de populaţie a continuat în primul deceniu interbelic. Pe lângă familiile venite din zonele rurale ale Bihorului, în Oradea s-au stabilit profesori, funcţionari, avocaţi, poliţişti, jandarmi şi militari de etnie română sosiţi din Vechiul Regat. Totodată, o notă din 18 martie 1921 a Biroului de repatriere arăta că până în acel moment 3.174 de persoane, în special de etnie maghiară, plecaseră din oraş, majoritatea stabilindu-se în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. Printre ei se aflau numeroşi funcţionari şi dascăli care au refuzat să depună jurământ faţă de statul român.

Astfel, dacă în 1920 oraşul avea 68.081 de locuitori, zece ani mai târziu număra 88.830. Creşterea venise în special din sporirea populaţiei româneşti, până la 23.326, adică puţin peste un sfert din total. Era al doilea cel mai mare grup etnic după maghiari, evreii reprezentând 16%, dar având, ca în antebelic, o putere economică semnificativă.

Rănile războiului

În anii ’30 populaţia a rămas constantă, dar în 1940-1944 au avut loc, din nou, schimbări importante. Imediat după cedarea Ardealului de Nord, inclusiv a Oradiei, către Ungaria horthystă, în 1940, numeroşi români au fost expulzaţi sau au plecat către Bihorul de sud. Alţi locuitori au fost mobilizaţi pentru luptele din al Doilea Război Mondial, iar în mai-iunie 1944 autorităţile de la Budapesta au izolat în ghetouri şi apoi au trimis în lagăre din Polonia aproape toată populaţia evreiască.

În locul celor plecaţi, în oraş au venit numeroase familii dinspre Ungaria şi Banat (foto jos), iar după 1945 unii dintre evreii supravieţuitori s-au întors din lagăre. Multele mişcări de populaţie, dificil de calculat, au făcut ca populaţia Oradiei să rămână numeric aproape neschimbată, în 1948 fiind de 83.991 locuitori, dintre care 68% maghiari, 28% români şi doar 2% evrei.

O nouă majoritate

În perioada postbelică, demografia Oradiei s-a schimbat substanţial. Industrializarea intensivă şi colectivizarea agriculturii au forţat mii de ţărani să vină către oraş, pentru ei statul comunist începând să construiască blocuri şi case. Până la recensământul din 1956, totalul locuitorilor a urcat la 98.950, ponderea etnicilor maghiari scăzând la 59%, pe când cea a românilor urca la 35%.

Trendul a continuat de-a lungul perioadei comuniste, atât datorită migraţiei, cât şi a sporului natural pozitiv. Tot la circa zece ani, când se întocmea un recensământ, oraşul mai adăuga câteva zeci de mii de locuitori. În 1966, Oradea avea 122.536 locuitori, iar proporţiile maghiarilor şi românilor se apropiaseră mai mult: 51%, respectiv 46%.

Situaţia avea să se inverseze după 1970. Sistematizarea oraşului lua avânt şi tot mai multe zone de case lăsau loc blocurilor. Creşteau atât populaţia, cât şi densitatea ei. Recensământul din 1977 consemna 170.531 de locuitori în Oradea, dintre care 54% români şi 44% maghiari, existând şi peste 1.000 de romi, dar şi germani şi slovaci. Numărul evreilor şi germanilor a scăzut în timp, ca urmare a politicii de "vânzare" a lor a regimului de la Bucureşti, care obţinea valută în schimbul emigrării lor în Israel şi Germania Federală.

Pe minus

În anii 1980, de criză economică, nu s-a mai întocmit un recensământ, fiind amânat pentru 1992, an în care oraşul avea 222.741 locuitori, dintre care 64%, adică 144.244, erau români, 33% maghiari şi aproape 1% romi. Anii de criză economică şi socială ’90 au afectat demografia prin emigraţie şi scăderea natalităţii. Dacă în 1990 în Oradea se înregistrau 2.907 naşteri, în anul 2000 numărul scăzuse la 1.915.

Urmarea a fost scăderea populaţiei, astfel că în 2002 totalul era de 206.614 locuitori, dintre care peste 70,4% români, iar 27,5% maghiari. Trendul a continuat şi în anii următori, în condiţiile creşterii migraţiei interurbane şi către comunele preorăşeneşti, Oradea numărând la Recensământul din 2011 un total de 196.367 locuitori, cu o pondere în scădere a etnicilor români (67%) şi maghiari (23%), dar cu creşterea ponderii altor etnii, precum italieni, turci etc.

Indiferent de perioadă, recensămintele au arătat "cum stă" oraşul demografic, cine îl locuieşte şi cu ce se ocupă. Ele sunt utile în cercetare şi au ca bază esenţa unei comunităţi: omul. Rămâne de văzut ce ne vor dezvălui cifrele ultimei numărători, care se desfăşoară chiar în această perioadă...

DATE LA ZI. În 2022 s-a organizat un nou recensământ, cu date valabile pentru 1 decembrie 2021, care a luat în calcul, în premieră, informații transmise online de către populație, metodă combinată cu cea clasică a deplasării recenzorilor la domicilii, folosită în campaniile trecute. În Oradea, la jumătatea lunii trecute recenzarea se situa la 88,2% față de populația estimată la 1 decembrie 2021, aceeași fiind media pe întregul județ.

CUM NE NUMĂRĂM?
Recensămintele populaţiei, ieri şi azi

Recensământul reprezintă înregistrarea statistică a unor date cu privire la populaţie, locuinţe, vehicule, animale etc., care se realizează periodic, la circa zece ani. Cel mai vechi recensământ românesc datează din anul Micii Unirii, 1859. Pe 12 iulie, Alexandru Ioan Cuza semna o Ordonanţă domnească de înfiinţare a Oficiului Central de Statistică Administrativă, moment urmat de actul efectiv de numărare a populaţiei. Următoarele două, desfăşurate în Regatul României, au fost organizate în 1899 şi 1912.

Pentru Oradea şi Bihor s-au organizat recensăminte în cadrul Imperiilor Habsburgic şi Austro-Ungar, ultimele în 1900 şi 1910. Cel mai vast, considerat de istorici şi cel mai bun, a fost cel din 1930, în cadrul României Mari, efectuat sub direcţia demografului Sabin Manuilă (foto). Publicat în 5 volume, el detaliază atât numărul locuitorilor, cât şi ocupaţiile lor, neamul, religia, modul de trai, ştiinţa de carte etc. 

Următorul recensământ a fost făcut în 1941, în care Oradea nu a fost prinsă, fiind parte a Ungariei horthyste. În 1948, 1956, 1966 şi 1977 recensămintele au fost organizate de regimul comunist, iar cele mai noi, din democraţie, sunt din anii 1992, 2002, 2011, respectiv 2022. 

În paralel, Institutul Naţional de Statistică adună permanent date de la administraţiile locale privind demografia, economia, finanţele, justiţia, mediul înconjurător, finanţele publice şi dezvoltarea durabilă.