Situații în care într-un institut dedicat românilor din Ungaria n-a găsit persoane care să vorbească româna, catedră de limba română fără niciun profesor român, chestionare care au trebuit duse din poartă-n poartă și traduse în maghiară fiindcă niciun „reprezentant” al comunităților românești din țara vecină n-a vrut să le distribuie și destinatarii să le completeze în propria limbă maternă.
Sunt doar câteva din constatările dureroase consemnate de prof. univ. Gabriel Moisa, decanul Facultății de Istorie a Universității din Oradea, după o cercetare de 17 ani, într-o carte lansată marți în Aula Magna a instituției.
O etichetă într-un muzeu
Cel mai mare amfiteatru al Universității orădene a fost plin, marți, de cadre didactice, studenți și membri ai elitei intelectuale a orașului, cu ocazia lansării volumului „Românii din Ungaria Trianonică (1920-2020). Istorie, identitate națională și religioasă, convingeri sociale și comportament civic”, realizată după o cercetare de lungă durată, însumând nu mai puțin de 17 ani, inițiată de principalul autor, istoricul Gabriel Moisa, decanul Facultății de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, în colaborare cu colegi sociologi și psihologi de la alte facultăți – Gabriel Roșeanu, Simona Trip și Carmen Hortensia Bora.
„Este cea mai ineficientă economic dintre cărțile pe care le-am scris”, a mărturisit Moisa cu o mică referire la faptul că vreme de 17 ani a studiat „la firul ierbii” comunitățile românești de peste graniță pentru a putea scrie o singură carte de 300 de pagini.
„O reușită academică și în același timp un epitaf, admirabilă în metodă și tragică în concluzii”, a lăudat-o prof. univ. Dan Dungagiu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I.C. Brătianu al Academiei Române, elogiind acribia documentării și deplângând în același timp realitatea constatată de autor, care demonstrează că, în ciuda pretențiilor autorităților de la Budapesta, comunitățile românești au ajuns „o etichetă într-un muzeu”, după o politică de deznaționalizare și asimilare neîntreruptă de la Trianon și până în zilele noastre.
„Una se vede, alta e realitatea”
Volumul realizat de Moisa și colegii săi, publicat de editura clujeană Mega, tratează istoria și istoriografia recentă a românilor din Ungaria, problema identității naționale și religioase a acestora, pe cea a convingerilor sociale și comportamentului civic, fiind, practic, după cum i-a rezumat conținutul profesorul Dungaciu, „analiza unei specii care dispare”.
Autorul principal a reușit să țină concentrată atenția participanților la lansarea cărții povestind cum a început cercetarea sa, într-o zi a anului 2006, când a ajuns în așa-numita „capitală a românilor din Ungaria”, adică în orașul Jula (Gyula), unde a găsit la Institutul de cercetare a românilor din Ungaria o singură vorbitoare de limba română, iar la Liceul Românesc Nicolae Bălcescu „un lucru și mai rău”. Acolo, toate materiile se studiază de fapt în limba maghiară, românei fiindu-i alocate doar 3 ore pe săptămână, așa încât unitatea de învățământ se putea numi la fel de bine, vorba istoricului, „Liceul Spaniol Nicolae Bălcescu”.
„Una se vede, alta e realitatea”, a povestit Gabriel Moisa, care a explicat cum reușește Guvernul Ungariei pe de o parte să pretindă că protejează și chiar promovează drepturile minorităților, când de fapt le face să diapară. „Instituțiile românești din Ungaria sunt de fațadă, ca satele lui Potemkin”, a spus istoricul, cu trimitere la satele din mucava aranjate de prințul rus cu ocazia unei vizite primite din Apus de țarina Ecaterina a II-a, dornică să demonstreze civilizarea rușilor.
Români scoși „din pălărie”
În secolul scurs de la Trianon și până acum, se disting trei perioade pentru românii din Ungaria, a evidențiat Gabriel Moisa: cea interbelică, în care singurele elite românești rămase după Marea Unire în noul stat ungar au fost doar patru preoți ortodocși (la circa 48.000 oameni), anii 50-60 (când elanul internaționalismului proletar a permis înființarea unui liceu românesc, dar după doar un deceniu trecut la predarea în limba maghiară) și ultimele trei decenii (când guvernanții de la Budapesta au desăvârșit politicile de asimilare a românilor așa încât în prezent mai știu limba română doar persoane de 60-70 ani).
Moisa a explicat că Statul Maghiar a inventat așa-numitele „autoguvernări” pentru a controla, de fapt, puținele minorități rămase în Ungaria, iar când a avut nevoie să demonstreze în plan european grija față de minorități a umflat, pur și simplu, numărul membrilor acesteia, permițând la recensăminte ca orice persoană să declare că aparține mai multor etnii. De fapt, toate autoguvernările sunt atent controlate de regimul Orban, așa încât reprezentanții minorităților în Parlament, inclusiv ai comunității românești, se numesc doar „purtători de cuvânt” și nu au niciun drept de vot, fiind pur decorativi.
„De la 7.900 de români la recensământul din 2001, așa s-a ajuns la 35.651 români la recensământul din 2011”, a spus Moisa, subliniind însă că persoanele care s-au declarat de etnie română nu cunosc, de fapt, limba română și nu simt nimic în legătură cu România. „În cel mai bun caz sunt cam 5.000”, a spus istoricul.
„Statul Român este complet pasiv în fața acțiunilor Statului Ungar și, chiar dacă i-ar trece prin cap, nu ar putea opri acest fenomen”, a conchis și profesorul Dan Dungaciu, care a evidențiat calitatea cărții scrise de Moisa și colegii săi de a fi extrem de documentată în a descrie, practic, dispariția românilor din Ungaria.
Ca de obicei în asemenea împrejurări, autorul a oferit autografe celor care au asistat la evenimentul întins, surprinzător, pe durata a aproape 3 ore.
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.