Învingătorii de la Oituz

Când vorbesc de acești învingători, nu mă refer la soldații din Primul Război Modial, ci la militarii de pe vremea lui Ceaușescu, care au câștigat lupta cu ciroza la vestitul bufet Oituz. După ce foarte mulți s-au făcut de râs la Revoluție, mulți apeviști s-au lăsat la vatră, cu frumoase salarii compensatorii.

Cei de la Oradea s-au apucat de statui. Așa a apărut cea a lui Mihai Viteazul, amplasată iute și degrabă în Piața Unirii, ca nu cumva statuia Regelui Ferdinand să revină pe vechiul amplasament. Chestia asta le-ar fi dat peste cap istoria înghesuită cu patul puștii sub caschetă de către comisarii politici comuniști.

Acum, Moș Tecii sunt revoltați că statuia lor urmează să fie mutată, de altfel într-un spațiu mult prea generos față de valoarea artistică a acesteia, și promit că vor abandona tranșeele de la Oituz pentru a se opune mârșavei manevre. Parcă-i și văd cum se vor lega cu lanțuri și vor ține de statuie ca de frapieră.

Argumentul domniilor lor este halucinant. Să nu mutăm statuia pentru că e a lor, nu a Primăriei. Domnilor generali și doctori în săpat tranșee, dacă e a voastră, duceți-o acasă, puneți-o în fundul grădinii și nimeni n-o să vă mai deranjeze în veci! Oradea nu cred că e un loc unde fiecare își poate pune toate fanteziile pe străzi, chiar dacă acțiunea are la bază un scop nobil.

Cred că, decât să facă valuri, domniile lor ar trebui să-și soarbă în liniște pensiile generoase primite de la Statul Român. Să se bucure că nu-i întreabă nimeni cum se face că, la calificarea lor modestă - se știe că în majoritatea cazurilor la școala militară ajungeau cei care nu erau în stare să intre la o facultate civilă -, au pensii mult mai mari decât cetățeni cu calificări superioare.

Eu cred că nefericita odisee a metalului pe care militarii îl numesc abuziv statuie nu s-a încheiat încă. Și, vorba șefilor lor politici care au împânzit România cu sloganuri idioate, Oradea merită mai mult decât o sculptură îndoielnică plătită de militari, la ordinul unor generali învingători în războiul cu adunatul porumbului de pe câmp, care încă n-au reușit să iasă din comunism.