Ochii din suflet: Deşi este nevăzătoare, o orădeancă a terminat o facultate şi acum este voluntar la o fundaţie

În urmă cu şase ani, Daniela Chiorean se simţea o femeie împlinită. Avea un serviciu bun, la care mergea cu plăcere, fiul îi crescuse şi era aproape pe picioarele lui, iar ea şi soţul ei reuşeau să evadeze săptămânal la căsuţa lor de la ţară, unde se bucurau de aerul tare şi verdele fraged. Într-o zi, însă, toată armonia a fost înlocuită cu disperare şi frustrare!

Daniela s-a îmbolnăvit ca peste noapte de o boală de ochi şi în scurt timp femeia sănătoasă care se bucura de viaţă a fost condamnată să trăiască în întunericul orbirii. Şi-a pierdut ireversibil vederea, simţind că odată cu acest simţ şi-a pierdut chiar viaţa. Şi totuşi, câţiva ani mai târziu, Daniela nu doar că şi-a găsit pacea, ci a reuşit să treacă peste condiţia ei de nevăzătoare. A făcut o facultate şi un masterat, iar acum îşi dedică timpul altor suferinzi, cărora le demonstrează că există viaţă şi cu boală.

Verdict fără speranţă

De profesie tehnician dentar, Daniela îşi aminteşte cu drag despre fostul serviciu. "Munceam până seara, dar îmi plăcea la nebunie", zice femeia. La 42 de ani, câţi avea când s-a îmbolnăvit, viaţa agitată, în care îşi găsea momente de respiro doar în somn, i se părea ideală.

Aproape peste noapte, a simţit că o lasă vederea! S-a dus la medic, crezând că este o chestiune banală, specifică vârstei. Însă cuvintele doctorilor i-au tăiat respiraţia. A fost diagnosticată cu vasculită ideopatică cu glaucom. Asta înseamnă că, fără un motiv cunoscut, vasele de sânge ale Danielei s-au "tăiat", iar nervul optic s-a atrofiat. "A fost un adevărat şoc", povesteşte orădeanca.

A fost consultată de numeroşi medici români, ba chiar a căutat leac şi în Franţa. Fără folos, căci în trei luni de zile de la diagnosticare a orbit, iar medicii nu i-au dat vreun licăr de speranţă. "Cu ochiul stâng nu mai văd nimic. Cu ochiul drept mai văd doar lumina puternică. Dar nu pot distinge feţe ori obiecte...", explică Daniela.

Între disperare şi minciună

Ce a urmat a fost ca un coşmar. Speriată, nu înţelegea de ce năpasta a lovit-o chiar pe ea şi nu putea să accepte că nu-şi va mai vedea mama, soţul ori băiatul vreodată. "N-am avut timp să meditez la ce se întâmplă. Brusc, trebuia să învăţ să fac tot". În întunericul ei, a fost nevoită să deprindă lucrurile banale, precum umblatul prin casă, mâncatul ori aşezatul pe pat.

În acelaşi timp, o durea şi drama familiei. "Nu ştiau ce să-mi facă, ce să-mi spună. Am simţit la ei disperarea", spune Daniela. De dragul lor, a început să se prefacă. Îi minţea, spunându-le că se simte bine, râdea cu ei, ba chiar îi îmbărbăta. "Dar abia aşteptam să rămân singură, să plâng".

Într-o zi, poate la fel de brusc precum s-a îmbolnăvit, Daniela a decis că trebuie să se ridice din hăul în care se afundase. Un an mai târziu de la orbire, când fiul s-a înscris la facultate, în mintea ei a apărut o întrebare: ea de ce n-ar fi studentă? Tehnician dentar se făcuse doar cu studii liceale, cum se cerea pe vremuri, n-a gustat din viaţa studenţiei. "În plus, aveam nevoie să mă simt utilă, nu o legumă", explică ea.

Familia şi foştii colegi de muncă au încurajat-o să facă acest pas, aşa că a început să se intereseze dacă un orb poate fi student. Deşi Universitatea nu mai avusese un caz similar, dosarul ei, depus la specializarea Psihopedagogie specială a Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane, a fost acceptat.

Sete de cunoaştere

În prima zi de facultate, o mătuşă a dus-o la cursuri. "Sincer, nu ştiam cum să mă comport", povesteşte Daniela. A nimerit într-o grupă de fete de 18-19 ani, printre care s-a simţit ca o mamă. S-a împrietenit rapid cu ele şi a avut şi noroc, căci una dintre studente era cazată în căminul fostei fabrici Înfrăţirea, la doi paşi de blocul Danielei. Aşa că n-a mai avut nevoie de nicio rudă care să o ducă la facultate, căci colega ei a ghidat-o în fiecare zi.

Daniela a cerut permisiunea fiecărui profesor să înregistreze audio cursurile, neavând cum altfel să-şi ia notiţe. Dascălii i-au dat, la rândul lor, cursuri gata scrise, pe care i le citeau soţul ori colega de facultate. A sorbit fiecare cuvânt auzit şi i-a plăcut la nebunie. Toate examenele din cei trei ani de facultate i-au fost orale sau grile pe care le completa cu ajutorul unor colegi din alţi ani. Niciunul dintre profesori n-a menajat-o vreodată din pricina dizabilităţii ei. "Din contră. Au ştiut că pentru mine facultatea este o provocare, iar uneori poate că de la mine au cerut mai mult", povesteşte Daniela.

Printre premianţi

După trei ani de facultate fără nicio restanţă, şi-a pregătit lucrarea de licenţă. Deşi încă din primul an de la orbire încercase să înveţe să scrie la calculator, n-a reuşit, neavând simţul tactil destul de dezvoltat. Aşa că n-a avut de ales decât să apeleze la soţul ei. "El îmi citea din bibliografie. Când era la serviciu, eu îmi făceam schema lucrării în cap, iar seara îi dictam", povesteşte Daniela.

A terminat facultatea printre fruntaşi, dar pentru ea prea puţin au contat notele. A contat infinit mai mult că a reuşit să treacă peste handicapul ei şi că n-a rămas închisă în casă. Drept urmare, imediat după licenţă s-a înscris şi la masterat, pe care l-a terminat în această vară. Nu şi-a dat încă lucrarea de disertaţie, pentru că n-a mai dorit să-şi împovăreze soţul. Însă a reînceput să înveţe să scrie la calculator, iar când va reuşi, îşi va face şi teza finală.

Calificată ca psihopedagog, Daniela ştie că nu poate să-şi practice meseria, pentru că nu poate da teste pacienţilor şi nu poate să le monitorizeze activitatea. "Asta m-a cam râcâit, dar am decis să caut ce pot face". Aşa a ajuns voluntar la Fundaţia de Scleroză Multiplă Oradea, ONG care îngrijeşte zeci de bolnavi răpuşi de această boală. De trei ori pe săptămână, Daniela consiliază 25-30 de pacienţi. "Îi cunosc pe toţi după voce şi încă de la salutul de dimineaţă îmi dau seama care este starea lor de spirit", povesteşte orădeanca. În plus, ea le poate înţelege cel mai bine frustrările bolii...

O viaţă mai bună

De doi ani de zile este voluntară a fundaţiei şi îi place la nebunie că reuşeşte să fie folositoare: "Încurajez pe oricine să facă voluntariat. Îţi dă o bucurie interioară incredibilă". Însă Daniela are o altă mare dorinţă, pe care speră să reuşească să şi-o îndeplinească: să-şi întemeieze propria fundaţie, prin care să consilieze rudele bolnavilor cu dizabilităţi. "Nimeni nu te pregăteşte pentru o mamă, un copil ori o soţie bolnavă". Daniela vrea, deci, să îmbărbăteze bolnavii şi familiile acestora deopotrivă, convinsă că orice om poate găsi binele într-o situaţie rea, dacă îl caută.

Până reuşeşte să-şi întemeieze fundaţia, continuă să facă ce ştie mai bine: îi ajută pe cei din jur. "Nu regret nimic din ce fac. Mi-a plăcut viaţa mea de dinainte, dar cea de acum îmi place şi mai mult", spune Daniela. Împăcată cu soarta ei, femeia crede, totuşi, în minuni şi speră, în străfundul ei, că va avea parte de minunea ei. Până atunci, însă, a învăţat să trăiască şi fără...

CU SOARTA-N PIEPT
O viaţă în întuneric, linişte şi tăcere

În timp ce un om sănătos îşi imaginează cu greu ce înseamnă să trăieşti fără unul dintre simţuri, sunt numeroase exemple ale celor vitregiţi de văz, auz ori vorbire care reuşesc să-şi depăşească condiţia. Un caz care a impresionat lumea întreagă este cel al clujeanului Vasile Adamescu (foto). La doar doi ani, din pricina unei meningoencefalite, a rămas orb, surd şi mut, dar, după 18 ani de şcoală specială, a învăţat să vorbească, ba chiar a devenit la rându-i profesor la Şcoala de nevăzători din Cluj. A făcut şi o facultate, a studiat şi sculptura, şi vreme de 27 de ani a învăţat copii orbi sau surdo-muţi să citească şi să socotească. Anul acesta, Adamescu şi-a lansat şi autobiografia "Înfruntând viaţa", o carte prin care doreşte să-i motiveze pe toţi cei care îşi pierd un simţ să meargă mai departe.