Trei culori cunosc pe lume

Dragostea de ţară e imposibilă fără o ţâră de îndoctrinare. Eu fac parte dintr-o generaţie care şi-a luat doza încă din grădiniţă: cântece, poezii, steguleţe, uniforme, cravate, portrete, poveşti, legende, lecţii de istorie... Fiinţa naţională era extrem de prezentă în jurul meu. Ah, şi mai era ceva: "Trei culooori cunoooosc pe luuuumeee...", imnul naţional de dinainte de '89. Până la o vârstă, spectrul de culori, despre care aflam mai târziu că se numeşte ROGVAIV, avea pentru mine doar trei culori: roşu, galben şi albastru. Legat de subiectul acesta, am o amintire atât de intimă şi jenantă încât nu cred că am povestit-o vreodată cuiva. O fac acum în premieră.

Pe la 12-13 ani, pe vremea când fotbalul era viaţa mea, mi s-a propus să arbitrez un meci dintre două clase de elevi cu un an mai mici. M-am pregătit exemplar pentru partidă: am recitit Regulamentul jocului de fotbal, mi-am pregătit pantaloni scurţi negri şi m-am dat peste cap să fac rost de un tricou de aceeaşi culoare, aşa cum aveau şi arbitrii adevăraţi. Fluier aveam, unul metalic, argintiu, care îmi zdrăngănea creierii când suflam în el. Îmi mai trebuiau doar cartonaşe pentru a conduce de la centru primul meci din carieră.

Mi-am făcut cartonaşele cu acuarele, pe coli groase din blocul de desen, decupate la mărimea unei cărţi de joc. Am făcut trei: unul roşu, unul galben şi, normal, unul albastru. Deşi mergeam la toate meciurile de acasă ale echipei oraşului, deşi ascultasem sute de meciuri la radio şi văzusem toate partidele transmise la TVR şi la vecinii unguri, habar n-aveam că nu există cartonaşe albastre. Dar cum "Trei culori cunosc pe lume" îmi ajunsese până în codul genetic, mi se părea extrem de logic să existe. Aşa că am intrat pe teren cu trei cartonaşe în buzunar şi cu o senzaţie de leşin din pricina emoţiilor.

Dar există, probabil, şi un Dumnezeu al arbitrilor, altul decât ăla din incantaţiile spectatorilor. Ăl de Sus a aranjat ca meciul meu de debut în lumea cavalerilor fluierului să curgă fără violenţe. Deşi au jucat cu încrâncenare, colegii mai mici nu prea şi-au tras-o la ciolane, căci dacă se cădea pe ciment era nasol. Niciunul dintre ei nu a primit cartonaşul albastru, ceea ce m-a salvat de la compromiterea definitivă în public. Am dat un galben, dacă nu mă înşel, dar cred am făcut-o mai mult ca exerciţiu de putere, aşa, ca să mă umflu în pene.

Azi, de Ziua Naţională, când scriu aceste rânduri, le-aş arăta cartonaşul albastru, unicul cartonaş albastru din istoria fotbalului, tuturor celor care ne fac rău: celor care fură de la buget, politicienilor care fac legi strâmbe, celor care taie iresponsabil pădurile, ălora care înjură în trafic, fac mizerie pe străzi şi distrug coşurile de gunoi, celor aflaţi cu mintea în Evul Mediu şi mincinoşilor de orice fel. Abia după aceea le-aş scoate pe celelalte două şi, completând ceremonios drapelul, i-aş da afară "din joc". La Mulţi Ani, România!