Profesoara de română

Mai aveam vreo două săptămâni până să termin armata şi să plec naibii acasă. Mă simţeam deja aproape liber - puteam ieşi mai des din unitate, superiorii nu mai aveau pretenţii de la noi, responsabilităţile se subţiaseră... Ce mai, mirosea a libertate! Într-o zi de toamnă târzie, într-o plimbare de plăcere prin oraş, am intrat într-un magazinaş de pe strada Horea din Oradea, unde am dat nas în nas cu fosta mea profesoară de limba română din clasele a V-a şi a VI-a. Am rămas înmărmurit. Din momentul în care ne-am văzut ultima dată trecuseră fix 9 ani plus o vacanţă de vară.

Figura dumneaei îmi este mult prea întipărită în memorie ca să nu o recunosc imediat - buzele groase rujate în sângeriu închis, cerceii mari de aur, ochii pătrunzători, sprâncenele perfect arcuite. "Doamna profesoară! Săru' mâna! Mi-aţi predat limba română la Beiuş, în şcoala generală!", exclam. Spre deosebire de dumneaei, care nu s-a schimbat prea mult în cei zece ani, eu sunt complet diferit - mi-am lepădat pielea de preadolescent problemă, am crescut câţiva centimetri şi, tuns scurt şi deghizat în haine de camuflaj, pozez în apărător de nădejde al patriei.

Parcă mai mirată decât mine, profesoara murmură un "Bună ziua" ezitant, mă priveşte câteva secunde şi începe să-şi reactiveze memoria cu voce tare: "Da... da... Îmi amintesc... Erai unu' mai micuţ... Stăteai în banca de lângă geam... Undeva lângă uşa de la intrare... Ăăăă... Cremeneanu!". Am înţepenit! După un deceniu de la ultima oră pe care mi-o predase, timp în care avusese de-a face cu alte câteva sute de elevi din oraşul în care se mutase, profesoara de română îşi amintea numele unui copil pe care îl văzuse doar câteva trimestre. Deci memoria profesorilor nu este doar un mit!

Dacă am fi făcut orele de română prin internet, cel mai probabil că profesoara nu şi-ar mai fi amintit de un elev obscur din a VI-a C. Aş fi rămas doar o adunătură de pixeli, un cadru minuscul în colţul din dreapta jos al ecranului, o fărâmă digitală pe care o uiţi imediat ce închizi calculatorul sau tableta. Mi-am amintit întâmplarea în contextul în care învăţământul românesc încearcă de câteva luni să iasă din sălile de curs şi să se mute înspre online. E o provocare în faţa căreia elevii şi profesorii stau cam în aceeaşi bancă - emoţionaţi, nefireşti, lipsiţi de confortul interacţiunii directe, dominaţi de senzaţia că se joacă de-a şcoala.

Nu cred că învăţământul se va muta exclusiv în online, aceasta e doar o fază prin care trebuie să treacă acum, din lipsă de soluţii. Dar perioada aceasta le poate fi mai de folos profesorilor decât elevilor şi studenţilor - le poate arăta dumnezeilor de la catedră care este realitatea din teren şi în ce direcţie ar trebui să meargă învăţământul pentru a-i pregăti ca lumea pe viitorii adulţi. Propun aşadar să nu ne speriem, drama învăţământului nu este chiar atât de gravă. Dar gândiţi-vă, spre exemplu, ce cataclism ar avea loc dacă, Doamne apără şi păzeşte, Poşta Română ar trebui să treacă la chestii online!