Inamicii din interior

Educat într-un spirit considerat acum desuet, n-am fost niciodată tentat să profesez, în pofida celor care o populează, ponegrirea patriei. Sunt totuşi momente când evidenţa ne obligă să constatăm: România e un stat învins! Nu-i vorbă, plină-i lumea de ţări îngenuncheate, dar în cazul nostru umilitor este că, după ce strămoşii au plătit cu mări de sânge victoriile în războaie, iar politicienii de odinioară şi-au cheltuit energiile pentru a obţine consfinţirea lor prin palatele în care marile puteri au împărţit păcile, România a ajuns un stat înfrânt chiar de inamicii din interior. De cei din spatele "frontului". De indolenţi, de fricoşi, de proşti şi de lacomi.

Cu întârziere de trei ani aflăm că un sediu al Poliţiei bihorene din inima Oradiei a fost retrocedat urmaşilor unui baron fugit cu trupele lui Horthy, în ultimele zile de ocupaţie asupra Ardealului. Trei ani n-a avut informaţia asta nici măcar şeful Poliţiei Bihor, fost - să nu uităm - şef al întregii Poliţii Române! Chestorul Liviu Popa a aflat că trebuie să evacueze clădirea la fel ca un chiriaş indezirabil, ca un beţiv care îşi scandaliza vecinii ori ca un neisprăvit care nu-şi plătea căldura. Ca un "outlaw" care nu merita nici măcar un foc de avertisment!

Ce ne spune povestea dezvăluită de BIHOREANUL săptămâna asta? Că imobilul din strada Republicii nr. 50 a fost practic înstrăinat în urma unui proces în care cei puşi să apere interesele statului român (şi implicit ale tuturor cetăţenilor, căci fiecare retrocedare e plătită scump şi de Ghiţă, şi de Gyuri!), au practicat non-combatul, asta dacă nu cumva au fraternizat de-a dreptul cu adversarul.

Nu ştiu cât de hortist a fost baronul care a deţinut clădirea, habar nu am ce aport a avut la întărirea ocupaţiei între Dictatul de la Viena şi Ziua Eliberării. Logica elementară, însă, ne spune că nu putea avea conştiinţa curată de vreme ce a fugit odată cu o armată inamică. Dar problema nici măcar nu se numeşte Gerliczy. Răul cel mare e nesimţirea, dacă nu chiar complicitatea trădătoare a juriştilor Ministerului de Interne. N-au ştiut sau nu le-a păsat că un bun inamic nu putea face obiectul legilor retrocedării, aplicabile doar celor naţionalizate de regimul comunist? Mă îndoiesc.

O comparaţie între modul în care interesele statului român (şi, repet, ale cetăţenilor români, indiferent de etnie) sunt reprezentate la nivel central şi cel în care sunt apărate de la nivel local este inevitabilă. Cum se face că Primăria, de pildă, a reuşit să păstreze Colegiul Eminescu ori Consiliul Judeţean să nu rămână fără fosta Policlinică Mare, în timp ce ditamai Ministerul de Interne s-a lăsat deposedat de sediul Poliţiei? Mă tem că răspunsul e generator de defetism: în ţara asta nimic nu dispare fără ştirea - poate chiar fără acordul - propriilor "paznici". Cu cât mai sus cocoţaţi, cu atât mai indiferenţi şi cinici faţă de cei pe care ar fi trebuit să-i servească!