După TIFF, Untoldu'!

Când Festivalul Internaţional de Film Transilvania a început să-şi întindă tentaculele prin ţară m-am bucurat nespus. Uite, aşa vom avea şi noi ocazia să vedem câteva din filmele prezentate la Cluj, mi-am zis. După cum era de aşteptat, orădenii au dat năvală în faţa marelui ecran mobil. Frustrarea că nu avem şi noi un festival s-a mai îmblânzit, iar gratuitatea vizionărilor a îndulcit experienţa şi a transformat TIFF-ul în succes şi aici.

Pornind de la această întâmplare, mă gândesc că relaţiile bilaterale Cluj-Napoca - Oradea ar putea fi extinse. Ce am mai putea importa noi din capitala Ardealului? Suntem aproape, suntem flămânzi de evenimente, trăim într-un oraş care palpită doar de ziua lui, în fum de mititei şi aburi de bere. Probabil că o feliuţă de Untold ar completa oferta de divertisment şi ar mai scoate din amorţeală prea-discreta viaţă studenţească locală. Permiteţi-mi să fabulez mai departe...

Pentru ca mini-Untold-ul să fie un succes în Oradea, ar trebui programat nu în vacanţă, ci tocmai în timpul unei sesiuni de examene. Atunci apar în urbe şi studenţii noştri în număr mai mare, cu gândul la sfântul 5, în rest fiind prinşi cu treburi mult mai importante. Dar unde s-ar organiza? Pe stadion? Nici vorbă! La primii başi, peluza închisă publicului de ani de zile s-ar prăbuşi. În Piaţa Unirii? Exclus, căci ar defecta "realizărili". În parcuri? Nu, căci filosofia noastră e "Nu călcaţi iarba". În Cetate? Hm, poate, deşi i-ar deranja somnul portarului Şuţu. Cel mai probabil, hărmălaia ar avea loc în Sala Sporturilor (capacitate: 2.000 de locuri).

Nu luaţi în serios ce am scris mai sus. M-am jucat doar cu o idee, pornind de la diferenţa prea mare dintre două oraşe aflate la 150 de kilometri unul de altul. Diferenţă care porneşte şi de la cum gândim. În Oradea există o categorie de oameni care se plâng mereu că nu avem suficiente evenimente culturale, "că n-ai ce face în oraşul ăsta". Privesc spre alţii cu admiraţie şi dau din cap cu lehamite: "Uite că la ei se poate, iar la noi, nu". Când, totuşi, se întâmplă şi aici câte una neîntâmplată, respectivii stau acasă din varii motive: n-au ştiut, nu le place genul, sunt răciţi, îi doare capul sau trebuie să se trezească de dimineaţă (de parcă toţi ceilalţi ar muri în somn).

La fel ca în cazul frumuseţii oraşului, comparaţia cu ce fac alţii nu ne face bine. Putem fi fericiţi şi cu concerte mai mici, cu evenimente mai timide, mai de nişă. Totul e să participăm. Căci spiritul unui oraş se dezvoltă prin participarea şi implicarea oamenilor săi. Iar, până la urmă, oamenii sunt mai importanţi decât festivalurile.