Cum am fost numit ambasador

Am sărbătorit altfel Săptămâna Mare. Nu prin post şi rugăciuni egoiste şi inutile, ci prin implicare într-o campanie caritabilă pentru construirea de toalete în două şcoli din judeţul Bihor. Atenţie, nu e vorba despre reabilitare sau renovare, ci despre construcţie de la zero, pentru că şcolile nu au aşa ceva! Ca orăşeni obişnuiţi cu confortul, e greu să ne imaginăm că în 2018 se mai trăieşte ca în Evul Mediu. Iar despre cât de important e pentru copii să se deprindă de mici cu igiena nu are rost să pomenesc.

Actele de caritate intervin acolo unde nu se poate face nimic pe alte căi. În cazul toaletelor, situaţia e delicată. Şcolile sunt mici, nu au bugete pentru aşa ceva. În niciunul dintre satele respective nu locuieşte vreun milionar excentric care să ia problema în propriile mâini. Primăriile abia îşi plătesc salariile, proiecte europene pentru accesare de fonduri nu ştie să scrie orice funcţionăraş, iar Ministerul Educaţiei, pe lângă subfinanţarea constantă, nu poate fi bănuit nici de viziune, nici de modernism.

În toată această încrengătură a neputinţei mai există un element care putea interveni - comunitatea. Dar sătenii nu se omoară cu actele caritabile. Singurele pomeni se fac în coşuleţul de pe sicriu şi în buzunarul fără fund al popii, iar actul de caritate preferat e sponsorizarea de icoane pe pereţii bisericii. Astfel, cazul toaletelor de la ţară s-a mutat la oraş. Clubul Rotary 1113 Oradea, care a identificat problema şi a pornit proiectul împreună cu Fundaţia Comunitară, a stabilit un plafon de 50.000 lei pentru construcţia, în primă fază, a două toalete.

Dacă le-ar fi făcut statul, ar fi costat, probabil, triplu. Pentru a strânge mai uşor suma, organizatorii au feliat-o. Au apelat la mai multe persoane care să reprezinte proiectul "Toalete ca la carte", i-au numit ambasadori, ca să îi mângâie la orgoliu, şi i-au lăsat să îşi stabilească singuri target-ul financiar. Aşa m-am trezit şi eu ambasador, funcţie pe care, din păcate, n-o pot trece în CV, şi aşa au început unii glumeţi să mi se adreseze cu "Excelenţă". Mi-am propus să strâng 2.000 din cei 50.000 lei destinaţi proiectului.

Am declanşat campania pe Facebook, în Vinerea Mare catolică, iar până în Vinerea Mare ortodoxă am strâns chinuit 950 lei, nici jumătate din sumă. Se ştie, prieteniile, reale sau virtuale, au un punct sensibil - banii. Când ceri 10, 20 sau 50 lei pentru o cauză nobilă, oamenii se schimbă brusc. În prima săptămână de campanie, doar 9 din cei 1.091 de prieteni de pe Facebook răspunseseră apelurilor "domnului ambasador". Dar, la fel ca în viaţă, prietenii nu trebuie să fie mulţi, ci buni.

Situaţia s-a inflamat joi seară, când un anonim a plusat cu 2.000 lei (sper din suflet că n-a tastat din greşeală un 0 în plus) şi a urcat suma la aproape 3.000. Un altul m-a anunţat că va dubla suma strânsă de la următorii 10 donatori. În vremea asta, actorul Sebi Lupu, şi el ambasador al proiectului, se lăfăia în fotoliul de lider cu 115 susţinători şi aproape 11.000 lei strânşi din obiectivul personal de 15.000 lei. Felicitări, maestre! Şi multe mulţumiri, dragi prieteni!