De-mi-si-a!

Lucrez în presă de 17 ani, o perioadă destul de mare, zic eu, cu succese şi eşecuri în limitele normalităţii, dar în tot acest răstimp nu mi s-a întâmplat niciodată să cer public demisia vreunei persoane, numite ori alese, în funcţii sau demnităţi publice.

O cer acum, după ce m-am lămurit definitiv atât de caracterele, cât şi de conduita unei funcţionare şi a unui demnitar: Simona Iancu, inspectoarea-şefă a ITM Bihor, şi respectiv Mircea Matei, secretar de stat în Ministerul Administraţiei şi Internelor, şef peste una din nenumăratele agenţii pe care premierul Boc promitea că o să le desfiinţeze pentru a economisi banii poporului.

Povestea celor doi, dacă nu o ştiţi de astă-vară, o puteţi citi în acest număr al BIHOREANULUI. Pe scurt, el, PDL-ist, a căpătat pentru prima oară în viaţă o leafă tocmai la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bihor, fiind angajat însă nu pe un post de referent debutant, ci ca ditamai directorul coordonator, doar pentru că partidul său ajunsese la putere. Ea, PSD-istă după carnet, dar portocalie la inimioară, i-a devenit adjunctă chit că înainte, când exercitase o funcţie mai modestă, de execuţie, s-a compromis ajungând obiect de cercetare penală pentru aranjamente dincolo de lege.

Ziarul nostru le-a dat în vileag povestea de amor, dar relevanţa publică nu e că aceştia au o relaţie, să zicem, adulterină, ci că şi-o întreţin pe banii noştri, ai tuturor. Repet, dacă era vorba de două persoane private, fără nicio treabă cu statul şi cu banii publici, povestea lor n-ar fi contat. Dar persoane publice fiind, n-au ezitat să-şi folosească puterea pentru a-şi asigura (încerc să fiu elegant) logistica şi fondurile de care aveau nevoie pentru a-şi face mendrele şi escapadele.

Mircea Matei nu e primul bărbat, iar Simona Iancu nu e prima femeie care se aprind unul după celălalt având fiecare propria familie. E omeneşte. Nu sunt nici primii politicieni care mint cu seninătate. Dar pe mine niciun altul nu m-a mai minţit cu atât tupeu încât să ajung să mă îndoiesc eu însumi chiar de faptul că ceea ce vedeam cu ochii mei era adevărat. Pentru că îi vedeam, iar ei spuneau că nu văd bine!

Acum, nici nu vreau să mă întreb câte altele, care nu pot fi văzute cu ochiul liber, n-ar mai putea să fi făcut. Vreau doar atât: amândoi să plece din funcţiile şi demnităţile publice în care i-a cocoţat politica. Să-şi dea demisiile şi să-şi vadă de viaţa lor fără a ne mai pune la plată pe noi. De ce să strângem noi cureaua pentru că ei, şi alţii ca ei, nu pot avea orgasme decât cu funcţii, diurne, maşini şi locuinţe de serviciu decontate din banii noştri?

Să plece, aşadar, nu din onoare, ci de ruşine!