O viață ca mărturie: Povestea dureroasă a orădencei Tereza Mózes, supraviețuitoare a Holocaustului. A trăit 103 ani!

„Trebuie să scriu. Trebuie să-mi aștern gândurile pe hârtie. Cu legitimitatea pe care mi-o dă supraviețuirea, trebuie să arunc o lumină asupra trecutului, astfel încât copiii, nepoții mei și toți cei care au aflat despre holocaust din surse indirecte să înțeleagă ceea ce nu poate fi înțeles, ceea ce este, de fapt, de neconceput”... 

Tereza Mózes s-a stins din viață pe 19 ianuarie în Israel, la vârsta de 103 ani, însă o bună parte din destinul ei a fost țesut, cu experiențe oripilante și cu mari bucurii, în Oradea. Fostă șefă a secției de Etnografie a Muzeului Țării Crișurilor, s-a dedicat punerii în valoare a tradițiilor din zonă.

A avut, însă, și o altă contribuție majoră la istoria locului: supraviețuitoare a lagărelor naziste, a lăsat mărturie cum au fost ghetoizați, deportați și exterminați mii și mii de evrei din Oradea.

Visuri de adolescentă... 

Tereza Mózes (foto) s-a născut pe 6 noiembrie 1919 în Şimleu Silvaniei, în familia lui Ignác Klärmann, comerciant de piei, și a Máriei (Szmuk), care mai avea trei fete - Ibi, Magda, Erzsi - și un fiu, David (Duci). 

În 1928, familia s-a mutat în Oradea, unde Tereza a urmat cursurile Gimnaziului de Fete Evreiesc, liceului Oltea Doamna și ale liceului Notre Dame de Sion. A visat să continue studiile, poate chiar în străinătate, ca fratele unei prietene care făcea Litere în Belgia.

Speranțele însă i s-au năruit. Spre finele anilor ’30, în Oradea insultele la adresa comunității se înmulțeau, iar după Dictatul de la Viena (1940), când Transilvania de Nord a devenit teritoriu al Ungariei, „soarta a aproximativ 160.000 evrei a fost pecetluită”, după cum scria ulterior însăși Tereza Mózes. 

„Vorba-i Garany!”

În volumele „Evreii din Oradea” și „Decalog însângerat”, orădeanca a oferit o incursiune cutremurătoare, dar obligatorie, într-un trecut nu atât de îndepărtat.

După instaurarea ocupației horthyste, în oraș s-au aplicat legile anti-evreiești deja valabile în Ungaria. Căsătoriile dintre evrei și neevrei au fost interzise, la fel și răspândirea de zvonuri care ar crea panică. 

„Atunci fu lansată noua variantă a unui proverb clasic: Tăcerea-i de aur (n.r. - arany în maghiară), vorba-i Garany!”, scrie Tereza Mózes în „Decalog însângerat”, Garany fiind un lagăr de internare.

Marcați cu stele

În 1942 a început trimiterea tinerilor și a liderilor comunității evreilor din Oradea în detaşamente de muncă forțată, printre ei fiind și fratele Terezei, Duci.

Intrate în martie 1944 în Ungaria, trupele germane au impus, cu concursul autorităților maghiare, reguli drastice. „Se duseseră timpurile când doar pe câteva magazine, cofetării și la ștrand fusese afișată inscripția: «Pentru evrei și câini accesul interzis». Acum nu mai aveam voie să intrăm nicăieri”, a scris Tereza în „Decalog însângerat”. 

Din aprilie 1944, evreii au fost obligați să poarte o stea de culoare galben-canar, în șase colțuri.

„Elemente” în ghetou

Cartea „Evreii din Oradea” - ce adună date despre evreii care au pierit și care au scăpat, despre călăi, dar și despre puținii salvatori - arată că din 3 mai 1944, după ce autoritățile de la Budapesta au enunțat că „pentru rasa maghiară evreimea reprezintă un element nedorit”, circa 25.000 evrei orădeni au fost înghesuiți în jurul Sinagogii Ortodoxe (actuala stradă Mihai Viteazul). Înconjurat cu ziduri din lemn, ghetoul (marcat pe hartă) adăpostea pe câteva străzi aproape o treime din populația de atunci a orașului. 

Acolo au ajuns și Tereza, care împlinise 24 de ani, părinții și surorile ei, Erzsi și Magda, cea din urmă având o fetiță, pe Aniko. Despre cei care i-au dus în ghetou, Tereza a scris că „au luat banii care ne mai rămăseseră şi le-au scos mamei şi Magdei verighetele din degete. Sărmana Magda, deşi a încercat să se ţină tare, a izbucnit într-un plâns disperat” („Decalog însângerat”). Soțul Magdei, cetățean străin, îi trimisese din timp un pașaport cubanez pentru a fugi, însă pe tânără n-a lăsat-o inima. Cealaltă soră, Ibi, se măritase în Budapesta și plecase din 1939, când în Ungaria deja apăruseră legi antievreiești, în America. 

Lângă părinți 

Cât în ghetou încă mai intrau muncitori de afară, o cunoștință s-a oferit să le salveze pe Tereza și pe Erzsi, încercând să le scoată, pe rând, sub pretextul că sunt fiicele lui, iar apoi să le treacă granița în România.

„Sărmanul meu tată a încercat cu ochii în lacrimi să ne convingă să plecăm. Mai târziu, când rămăsesem singură cu Erzsi şi ne chinuiam pe culcuşul din lagărele de concentrare, m-am gândit adesea că, dacă am fi luat atunci o altă hotărâre, am fi putut fi libere. Dar nu ne-a părut rău că am fost până în ultima clipă alături de părinţii noştri” (Decalog însângerat). 

Torturi în fața copiilor 

În locuința din ghetou în care era și familia Klärmann erau înghesuite 42 de persoane în 3 camere. Din 10 mai, comanda a fost preluată de Jandarmeria Ungară, care a emis un regulament draconic. „Noile dispoziţii însemnau călcarea în picioare a ultimelor rămăşite de demnitate omenească”. Evreii puteau ieși din locuințe doar pentru a merge la latrine, iar unii după pâine. Cine încerca să evadeze era împușcat. Ghetoul trebuia să fie „pustiu și mut”. După război, Tereza a intrat în posesia unei copii a Regulamentului, l-a înrămat și l-a păstrat toată viața. 

La fosta fabrică Dreher, jandarmii torturau evrei cu sutele, pentru a afla dacă și unde și-au ascuns avuțiile. Metodele erau oripilante, iar urletele acoperite cu muzică: „Dezbrăcând victimele până la piele, le băteau cu curele, cu biciul, cu vergi din fier, cu beţe de stuf, cu bâte de cauciuc, până când îşi pierdeau cunoştinţa. Strângeau sânii femeilor cu uşa, le dădeau cu capul de perete. (...) În unele cazuri îi aduceau pe copiii mici ai victimei şi începeau să-i chinuie sub ochii părinţilor”.

„Jandarmi voioși și vorbăreți”

De groază, mulți evrei, în special bătrâni, s-au sinucis, folosind inclusiv otravă. Alții s-au căsătorit pe ascuns. „Certitudinea unei legături de dragoste întărește sufletele”, explica autoarea motivele acestor uniuni. 

Pentru a nu se crea panică în preajma deportărilor, jandarmii au lansat zvonul că evreii vor fi duși într-un ghetou mai mare. În mai - iunie 1944, însă, plecările din Oradea au fost de fapt spre lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau. Puțini au scăpat ascunși prin poduri sau ca fictivi bolnavi contagioși. 

Vagoanele în care erau înghesuiți câte 70 de evrei porneau din parcul Rhédey, azi Bălcescu, a scris Tereza: „Pe drum (n.r. - spre Rhédey), în fața și în coada grupurilor mergeau jandarmi voioși și vorbăreți, cu pene de cocoș la chipiu” și, lacomi, le ordonau amărâților: «Ceasurile, stilourile, banii să fie predați»”.

Drumul spre abis

Era „1 iunie, într-o zi de joi”, când familia Klärmann a pornit spre Auschwitz. Și-au pus câteva haine și alimente, iar prin buzunare săpun și periuțe de dinți. „Încă mai speram că «acolo», în acel loc incert spre care ne îndreptăm, vom putea ridica pretenții omenești”, a mărturisit Tereza. 

Drumul spre lagărul de exterminare a fost terifiant. Înghesuiți, însetați, fără apă sau lumină, oamenii își pierdeau nădejdea și mulți mureau. Într-un tren, un medic din Oradea le-a aplicat „frumoaselor sale gemene de 18 ani”, soției și apoi lui însuși „o injecție ucigătoare”.

Fără rămas bun... 

La destinație, evreii au fost triați rapid. „Tineri SS-iști în uniforme negre ne-au încolonat (...). Femeile separat, bărbații separat. Preț de-o frântură de secundă l-am mai putut urmări din ochi pe tatăl meu ce dispărea în depărtare”. 

Copiii nu trebuiau să rămână cu cei tineri și în putere. Magda, sora Terezei, l-a întrebat pe un „ofițer elegant, cu o înfățișare plăcută” dacă, totuși, poate merge și ea cu „mein kind” (copilul meu). Bărbatul i-a zâmbit și a consimțit. Astfel, Tereza și Erzsi au luat-o într-o direcție, iar celelalte femei din familie în alta...

Așa, încă din prima zi, Magda și micuța ei, Aniko (ambele în imaginea de mai sus), au fost ucise! „Am fost despărțiți pe vecie fără a ne spune un cuvânt de rămas bun, fără a opune cea mai mică rezistență”. Ofițerul „binevoitor” ar fi fost chiar dr. Josef Mengele, supranumit „Îngerul morții”. 

O viață într-o... periuță 

În lagăre au pierit și mama, și tatăl Terezei. Ea și Erzsi au reușit să scape. Selectate pentru muncă, au stat doar câteva zile la Auschwitz. Au fost dezbrăcate, tunse chilug și deposedate de tot. Aproape tot, căci Tereza și sora ei au ascuns - una în gură, cealaltă într-un pantof - câte o periuță de dinți. „Din viața mea de acasă nu mi-a mai rămas altă amintire materială decât periuța de dinți pe care o mai păstrez și în ziua de azi”, a scris ea în „Decalog însângerat”. 

Au văzut femei împușcate pentru nimic, au fost puse să stea ba drepți, ba pe vine, în soare, „ceasuri nesfârșite”. Mâncarea? 10 persoane primeau un lighean cu „supă ce aducea a lături”. 

În frig, foamete și teroare, strigate „du verfluchte Hund” (tu, câine blestemat), cele două surori au muncit apoi în lagăre ca cele din Riga Splive, Kaiserwald (Letonia) și Stutthof (Polonia). 

Au reușit, în final, să supraviețuiască. La o vreme, după întoarcerea acasă, Tereza a simțit că se regăsește: „Puteam să învăț, să iubesc, să creez. Un lucru, însă, nu-l puteam face și nici nu voiam. Să uit!”.

TOT ACASĂ
Femeia tradițiilor 

Întoarse în țară, după un drum cu noi încercări, Tereza și Erzsi Mózes s-au reunit cu fratele lor Duci, care scăpase și el. La Oradea, prima persoană care a căutat-o pe Tereza a fost un vechi prieten de familie, Carol Mózes, și el supraviețuitor, care urma să devină un reputat doctor. Cei doi s-au căsătorit și au avut doi copii. 

(foto: Muzeul Țării Crișurilor)

Tereza Mózes și-a îndeplinit visul de a studia, devenind licențiată în istoria artei, etnografie, limba și literatura franceză la Universitatea Babeș-Bolyai. La Oradea, a pus bazele Secției de Etnografie a Muzeului Țării Crișurilor.

Alături de colegi, a adunat patrimoniul ce arată tradițiile tuturor etniilor din zona noastră, fiind numită „doamna etnografiei bihorene”. A obținut titlul de doctor în 1977 la București, cu teza „Portul popular din nord-vestul României”.