Gangsterii Bihorului: BIHOREANUL vă arată cum acționau rețelele locale de contrabandiști în plină criză interbelică (FOTO)

În 1929-1933, în plină criză economică mondială, problemele financiare au dus la reduceri ale aparatului birocratic, curbe de sacrificiu, falimente, șomaj...

În acel context tulbure, nu e de mirare că a „explodat” contrabanda cu produse scumpe sau prohibite, între care și alcoolul. BIHOREANUL vă spune povestea destructurării celei mai mari rețele de contrabandiști cu alcool din județ, la începutul anilor 1930.

„Vrem bere!” 

Autoritățile interbelice se luptau din greu cu alcoolismul, poate cel mai activ în Statele Unite ale Americii, unde producerea, vânzarea, consumul și exportul băuturilor alcoolice au fost prohibite între 1920 și 1933. Măsura a apărut inițial având ca scop reducerea consumului de grâne, necesare frontului în Primul Război Mondial. Prohibiția a redus alcoolismul în primii ani, dar mai târziu fenomenul a crescut iar, fiindcă industria băuturilor spirtoase a devenit parte a economiei negre, găsind metode alternative de funcționare.

După 1926, fabricarea clandestină a băuturilor alcoolice a scăpat de sub control, tot mai mulți americani frecventând barurile ilegale, „mascate” în magazine. Pentru a scăpa de închisoare, când se simțeau în pericol, contrabandiștii aruncau marfa prin canale, iar distribuția o făceau cel mai adesea noaptea, la margine de drumuri sau în păduri. Aveau loc inclusiv proteste prin care se cerea re-legalizarea băuturilor, ca pe un drept fundamental (foto).

Rețelele mafiote au creat vaste sisteme de contrabandă, eliminând violent orice formă de opoziție. Astfel, în marile orașe americane, criminalitatea a crescut chiar și cu un sfert, cele mai cunoscute fiind organizațiile conduse de Al Capone în Chicago și de Joe Masseria și Salvatore Maranzano în New York.

Încercare de prohibiție 

Prohibiția a avut ecouri și în România. Se știe că Iuliu Maniu, devenit prim-ministru în 1928, era un opozant al alcoolismului, susținând încă din 1922 închiderea cârciumilor duminica și de sărbători și neacordarea de brevete pentru comerțul cu licori.

Numeroși medici, oameni politici, biserica, ziarele (facsimil) considerau alcoolismul drept o „primejdie națională” și cereau instituirea prohibiției, întocmai ca în SUA. Nu s-a ajuns până acolo, dar totuși s-a dat o lege prin care cârciumarilor li se interzicea, de pildă, să vândă pe datorie. În 1929, în toată țara existau peste 52.000 cârciumi, comparativ cu doar 15.120 școli și 13.622 biserici. În București exista un birt la 146 locuitori, iar în Bihor unul la 394.

Într-un asemenea context, în 16 aprilie 1929 era promulgată Legea alcoolului metilic. Ea obliga fabricile să consemneze volumele fabricate și vândute, precum și numele și adresele tuturor cumpărătorilor. Alcoolul metilic pur putea fi vândut doar industriilor autorizate de stat, cumpărătorii trebuind să-i justifice uzul, iar distilarea și colorarea sa fiind interzise. Vânzarea oricăror produse conținând alcool metilic era interzisă, iar producerea alcoolului metilic fără autorizație era pedepsită cu 1-3 ani de închisoare.

Potlogării cu alcool 

Alcoolul metilic făcea multe necazuri în Bihor. Presa consemna că, în iulie 1929, un sătean din Biharia a căzut lat după ce a băut, pe fugă, un pahar de rachiu, despre care se credea că avea o doză mare de metil. O lună mai târziu, un alt bărbat din Santăul Mare murea, tot după ce consumase rachiu.

La câteva luni după apariția legii anti-metil, Poliția începea să descopere tot mai multe activități clandestine. Într-o casă de pe strada Take Ionescu (azi Tudor Vladimirescu) din Oradea a fost găsit un cazan (foto) de „spirt negru” (alcool ilegal), în timp ce un cârciumar din oraș, de frică să nu fie prins, a aruncat alcoolul în toaletă.

În județ erau identificați și alți „spirtari”, cum erau numiți traficanții în epocă: de pildă un învățător din Hotar, care a primit o lună de închisoare, dar și producători din Oșorhei, Aleșd, Beiuș și Vadu Crișului. În Valea lui Mihai se făcea contrabandă cu spirt pe frontieră, cu implicarea vameșilor și ceferiștilor. În 1931, inclusiv primarul comunei Șuncuiuș, Petre Petriko, a fost prins fierbând rachiu clandestin!

Alte transporturi au fost găsite în Salonta, cu spirt livrat mascat în butoaie de eter sau bere către Arad, Beiuș și Oradea, ocazie cu care s-a și aflat că în reședința județului exista o adevărată „centrală de desfacere” a metanolului.

„Spirtarii”

Pentru a face față cheltuielilor, producătorii orădeni de băuturi alcoolice au creat o societate comună la începutul anilor 30. În scurt timp au și apărut suspiciunile unor ilegalități, când fabrica de spirt Löble din Calea Clujului era acuzată că producea spirt din smochine, deși legea cerea folosirea ca materii prime a fructelor indigene. Aceeași fabrică raporta venituri mari, deși producția oficială era redusă, iar de aici bănuiala unei producții ilicite.

În februarie 1931, afacerea cu „spirt negru” a devenit tot mai evidentă, pe măsură ce s-au descoperit legături între fabricanții din Bihor și un cap al rețelei din Cluj. De fapt, existau două grupuri rivale, cel de Vest, în Oradea, și cel de Est, în Cluj. În Bihor au fost găsite peste 70 de cazane ilegale de fiert alcool, iar 4.000 litri de „spirt negru” au fost confiscați. În luna mai, inspectori generali sosiți din București, procurorii și poliția au descins în toate fabricile de spirt din Oradea pentru a ridica registrele și corespondența, în vederea stabilirii raportului dintre cantitatea de materii prime, alcoolul fabricat și cel vândut. Parchetul începea, astfel, o largă cercetare a afacerii cu „spirt negru” din Bihor.

Imediat după ridicarea registrelor, doi parteneri ai lui Löble László, precum și Samuil Hitter, proprietar de depozit, au fugit din țară. Verificarea registrelor a arătat că materia primă folosită era mult mai multă decât cantitatea de produs finit declarată. Comercianții de cereale, folosite ca materii prime, au fost chemați la interogatorii, la fel șoferii și lucrătorii fabricilor de spirt. S-a aflat, astfel, că sute de vagoane de cereale nu figurau ca transformate în spirt, deci o mare parte a producției era „la negru”.

Ascunși în noapte

„Spirtarii” rămași în oraș încercau să scape de audieri prefăcându-se bolnavi, în același timp căutând „să-și distrugă urmăritorii, cum fac gangsterii din America”, după cum nota Gazeta de Vest. Un fost muncitor a mărturisit că a fost atacat de frații lui Hitter după ce a povestit o parte a acțiunilor ilicite. Alți lucrători erau amenințați cu concedierea ori chiar li se promiteau bani să plece în America dacă păstrau tăcerea.

Afaceri cu „spirt negru” au fost descoperite în vara lui 1931 și în Tileagd, Arad și Cluj, procurorii aflând că era vorba de o rețea regională de contrabandă cu sediul central în Oradea. Transportarea mărfii către beneficiari se făcea noaptea, în lăzi atent închise încărcate în camioane și fără acte de însoțire. Cel mult, contrabandiștii aveau bilete de liberă circulație în alb, pentru a le completa rapid în cazul unui filtru al poliției.

Marfa ajungea în Arad, Cluj, Târgu Mureș, Sibiu sau Beiuș, beneficiarii, de pildă crâșmarii, așteptând camionul în pădure. Aceștia puneau butoaiele în căruțe, le acopereau cu fân și le duceau apoi în ascunzișurile din sate.

Zeci de condamnări

Cercetările au arătat că fraudele se făceau de mai mulți ani. În urma descoperirilor, fabrica Triton a fost amendată cu un miliard de lei, plus obligația de a plăti circa 200.000 lei taxe pe alcool.

Afacerea „spirtului negru” s-a întins în 9 dosare mari, cu 2.000 de file. Iosif Hitter și Löble László au fost primii „gangsteri” arestați, la finalul lui august 1931. După două zile, Eugen Klein, mecanicul șef al fabricii Triton, Coloman Orenstein, fabricant de spirt din Beiuș, și Halmai Ándor, coproprietar al firmei de transport arădene și colaboratorul său, Weisz Simion, au fost și ei reținuți. Pe lângă fabricarea ilegală a alcoolului, aceștia au fost acuzați de înșelăciune, fals în acte și mituire.

De luare de mită a fost acuzat și Albert Eisler, agent de control la fabrica de bere din Timișoara, care „a închis ochii” la ilegalitățile din Oradea. Cu toții au fost puși în arest preventiv și le-au fost confiscate averile. În final, 36 de persoane au fost inculpate, iar în ianuarie 1934 principalii artizani ai afacerii au fost condamnați la închisoare, cei mai mulți în lipsă, deoarece nu au fost prezenți în instanță, ba chiar au părăsit țara.

Având un puternic ecou în epocă, afacerea cu alcool arată că lumea subterană din Bihor era deosebit de activă și în perioada interbelică, viciile, lăcomia și dorința de înavuțire rapidă fiind larg răspândite, dar și că autoritățile luptau cu greutate contra infracționalității organizate. Cumva asemănător zilelor noastre...

ZONE DE INFLUENȚĂ

Cartelul fabricilor de bere

În timp ce afacerile cu „spirt negru” făceau furori, în 1930 un alt scandal a cuprins județele din Ardeal. Fabricile de bere au creat un cartel, înțelegându-se cu privire la ariile de comercializare și prețurile de vânzare a produselor. Deși consumul de bere scăzuse în timpul crizei economice, fabricile din vestul țării raportau venituri nete uriașe, practicând prețuri mai mari decât cele din sud.

Fabrica de bere orădeană Dreher (foto) o avea ca principal concurent pe cea din Timișoara, care oferea produse de calitate superioară. Pentru a nu pierde clienți, s-au înțeles să-și vândă berea exclusiv pe piețele locale, astfel că în Oradea se găsea doar bere de la Dreher. Fabrica orădeană îmbutelia berea inclusiv în sticle de Timișoreana, păcălind astfel consumatorii prin comercializarea unei beri inferioare, la preț mai ridicat.

Mai târziu, când fabrica de bere din Cernăuți și-a deschis reprezentanță în Oradea, producătorul local a făcut demersuri pentru închiderea ei, inclusiv prin blocarea vagoanelor de marfă în gări. Cartelul, în care intrase și fabrica din Târgu Mureș, s-a înțeles cu fabrica cernăuțeană așa încât aceasta să-și desfacă marfa numai în nordul Ardealului, până la Dej, pentru asta primind 14 milioane lei. Achitarea uriașei „șpăgi” s-a resimțit într-o nouă creștere a prețului berii Dreher, care costa 12 lei paharul și 16 lei sticla.

Totodată, Dreher obișnuia să cumpere întreg stocul fabricii orădene de gheață, pentru ca barurile și restaurantele să fie nevoite să o procure la suprapreț.