Nepăsarea Mare: Care sunt cauzele absenteismului masiv al orăşenilor ce a dus la invalidarea referendumului?

Vor orădenii ca oraşul să se extindă? Vor să ajungă din urmă oraşe care au progresat când Oradea încă stagna ori îi mulţumeşte şi planul secund? Acceptă o propunere pentru comunitate sau o resping fiindcă nu-l suportă pe iniţiator?

Răspunsurile sunt împărţite. Invocând neprezentarea a 80% din orădeni la referendumul din 10 mai pentru unirea cu Sînmartinul, opozanţii proiectului iau rezultatul drept o victorie şi pretind că absenţii au fost contra fuziunii. De cealaltă parte, susţinătorii afirmă că motivele pasivităţii sunt diverse şi iau în considerare şi jumătatea plină a paharului: peste 50% din sînmartineni şi 95% din orădenii prezenţi au spus DA, justificând reluarea scrutinului.

Unire fără consens

Ideea unirii a fost pregătită de primarul Ilie Bolojan din februarie 2014 dar, fiind an cu alegeri europarlamentare şi prezidenţiale, n-a vrut s-o compromită războiul partidelor, punând-o în dezbatere doar anul acesta. În martie Consiliile Locale Oradea şi Sînmartin au aprobat consultarea populaţiei, în aprilie a început campania, iar în 10 mai a avut loc referendumul. Socoteala părea limpede: două entităţi separate se dezvoltă mai greu decât una unită, iar un oraş mai mare înseamnă, în timp, salarii mai mari.

Propunerea n-a întrunit însă consensul politicienilor. Liderii UDMR s-au eschivat cu argumentul că Oradea Mare ar însemna mai mulţi români şi, deci, mai puţine locuri pentru maghiari în Consiliul municipal. Cei ai PPMT şi-au arătat dezacordul, zicând că scăderea populaţiei maghiare sub 20% ar lăsa-o fără dreptul de a-şi folosi limba în administraţie. Nedeclarat decât cu o zi înaintea scrutinului, PSD-ul condus de Ioan Mang a ales boicotul: liderul a refuzat să voteze, deşi alţi colegi, precum prefectul Claudiu Pop, fostul viceprimar Ovidiu Mureşan ori eurodeputatul Emilian Pavel au optat pentru unire.

Semi-fuziune

Prezentată ca o zi în care istoria putea fi schimbată, duminica de 10 mai s-a încheiat indecis. Motivul? A fost ratată îndeplinirea uneia din condiţiile pentru validarea referendumului: trebuia nu doar ca jumătate din alegători să se pronunţe în favoarea unificării, ci şi să voteze cel puţin 30% din cetăţeni, în ambele localităţi.

Or, rezultatul a fost surprinzător: în Sînmartin, deşi localnicii fuseseră speriaţi că vor plăti taxe mai mari şi nu vor mai putea creşte animale, prezenţa la urne a trecut de pragul minim - 47,89%, iar 54,48% au spus DA. În schimb, în pofida apelului lansat spre seară de primarul Ilie Bolojan, orădenii au absentat masiv: au votat doar 19,68%, din care 95,63% pro. O prezenţă incomparabil sub cea de la localele din 2008 (52%, din care 50,37% l-au votat pe iniţiatorul referendumului de acum) şi din 2012 (când au votat 49,11% din orădeni, 66,08% pentru Bolojan).

Tăcere contra

La fel ca în campanie, după referendum UDMR şi PPMT s-au ferit să comenteze cauzele şi consecinţele. În schimb, şeful PSD Bihor şi-a arogat o victorie personală în antiteză cu eşecul primarului. Orădenii care n-au votat au dat un vot de blam edilului, a susţinut Mang.

Fruntaşul PSD a avut totuşi explicaţii contradictorii. Luni, într-o conferinţă la partid, a afirmat că unirea nu e o idee rea, ci doar momentul nepotrivit. „Peste 5-10 ani unificarea va fi bună”, a zis Mang, adăugând că suburbiile trebuie să ajungă până atunci oraşul. După încă o zi, într-o emisiune televizată, s-a sucit: Oradea nu are nevoie de unirea cu Sînmartin, iar unirea ar duce chiar la „sărăcirea oraşului”, orientând banii orădenilor spre comună. Fuziunea a fost dorită doar de speculanţi imobiliari, a insinuat Mang, concluzionând că Bolojan „s-a purtat ca un stăpân” şi trebuie să-şi accepte definitiv înfrângerea.

Turul II

De cealaltă parte, edilul Oradiei a recunoscut încă de duminică seară că trebuia să asigure o mai bună informare a cetăţenilor şi să le explice mai mult motivele, ceea ce ar fi convins mai mulţi orădeni să se prezinte la urne. Iar a doua zi a aruncat bomba.

Cum la Sînmartin referendumul a întrunit cvorumul, iar legea nu interzice reluarea lui în Oradea, Bolojan a anunţat că propune un al doilea „tur” pe 14 iunie. „Orădenii trebuie să se pronunţe o dată pentru totdeauna. Dacă referendumul nu va trece, subiectul va fi încheiat”. Cât despre absenţi, Bolojan a nuanţat spunând că „nu ştim dacă sunt împotrivă, dacă nu sunt interesaţi sau dacă nu au fost informaţi”.

Verdicte online

Motivele pentru care orădenii au lipsit la urne sunt importante nu doar pentru a afla „cine e de vină”, ci şi dacă a doua încercare are şanse.

Încă din 10 mai, când prezenţa în Oradea era la ora 19 de doar 15%, primele explicaţii le-au dat chiar unii orădeni, criticându-şi concitadinii de comoditate. Şi nu toţi erau apropiaţi ai edilului, ci şi neafiliaţi politic. „Orădeanule! Dă-ţi o șansă!”, îndemna pe Facebook actorul Sebastian Lupu, amintind că prima condiţie să câştigi, chiar şi la loterie, e să-ţi iei bilet. Mai târziu, când rezultatul era clar, iar opozanţii care îndemnaseră la boicot au susţinut că orădenii şi-au amendat primarul, actorul a replicat: „Boicot la ce? La faptul că se dorește progres?”.

Fotograful Sebastian Tonţ glumea sarcastic: „Orădenii au acuzat azi dureri în zona inghinală, mâine se vor plânge”. Informaticianul Mircea Marian opina: „Unii spun că pentru validare mai lipseau 18.000. Eu spun că lipseau restul de până la 189.190”. Cristian Seidler, specialist în resurse umane, puncta că unii „sunt prea comozi să se obosească la vot”, iar un inginer, Adrian Goldiş, că „ne ținem occidentali, pe coasta de vest a țărișoarei, dar avem apucături de mitici și ne dăm cu stângu-n dreptu'!”.

Spectatori, nu jucători

Dincolo de părerile politicienilor şi ale orădenilor frustraţi că votul lor a fost practic anulat, BIHOREANUL a consemnat şi explicaţiile altor formatori de opinie. Universitarul Mihai Maci, analist tenace al sistemului de învăţământ şi al fenomenelor sociale, are un punct de vedere deloc măgulitor. Potrivit acestuia, au primat „apatia, indiferenţa, lenea”, adevărul fiind că mulţi orădeni sunt încă rurali şi, la fel ca la ţară, se supun mai degrabă bioritmului, rutinei casă-muncă, decât raţiunii. „Nu s-au gândit la propriii lor copii”, deşi e evident că aceştia nu au aceleaşi şanse într-un oraş mai mic ca într-unul mai mare.

Pe de altă parte, sociologul Adrian Hatos afirmă că la vot s-au dus, alături de „fanii hard-core ai primarului Bolojan”, orădenii educaţi şi cu simţ civic, iar absenţii au fost de toate felurile, ceea ce nu înseamnă că toţi s-au opus: de la etnici maghiari la orădenii cărora „nu le pasă şi în general nu se implică” şi la cei anti-Bolojan, supăraţi de politicile acestuia sau de instituirea unor reguli urbane. „Orădenii nu sunt diferiţi de locuitorii altor oraşe cu structură demografică şi culturală similară”, spune elegant sociologul: „Au identitatea locală slabă, sunt interesaţi mai curând de mizele politicii naţionale, pe majoritatea nu i-a interesat subiectul unificării, mult prea abstract”.

Bolojan, prea zgârcit

Hatos crede că iniţiatorul referendumului are partea lui de vină, campania fiind greşită din start pentru că Ilie Bolojan „n-a vrut să-şi lipească imaginea de tema unificării”. Un paradox, căci ideea i-a aparţinut, iar invalidarea i se impută tot lui, deşi, „e adevărat, nu e simplu să explici tema abstractă unei pensionare sau unui cetăţean cu 8 clase”.

Pe de altă parte, Bolojan a fost silit să se concentreze pe Sînmartin, unde opozanţii i-au aplicat lovituri sub centură, cu zvonistică şi caricaturi zeflemitoare, iar sondajele indicau temerea localnicilor că vor fi „anexaţi” de orăşeni: în martie se opuneau fuziunii 55% din cei 78% sînmartineni dispuşi să voteze, în timp ce în Oradea ar fi mers la vot 40% din orăşeni şi peste 80% ar fi spus DA. În final, Bolojan i-a „întors” pe sînmartineni, dar şi-a neglijat concitadinii, a căror mobilizare a rămas în sarcina publicităţii prin presă şi afişaj stradal. „Mesajele outdoor au fost, însă, complicate, nu au stârnit emoţii, iar oamenii reacţionează mai degrabă la emoţii”, spune sociologul.

Deşi opozanţii i-au reproşat costurile mari ale referendumului, Hatos consideră, în fine, că dimpotrivă, edilul s-a „zgârcit”: Primăria a alocat promovării lui un buget de 450.000 lei, dar a cheltuit doar 378.000 lei şi a ignorat reclama la televiziunile comerciale ca Pro TV ori Antene, care „ne place sau nu, au audienţe mari”. Aşa că, puse laolaltă toate cauzele, nu-i de mirare că la întrebarea dacă „orădenii sunt aici?” s-a auzit ecoul...

DA sau NU?
Argumente şi contraargumente

Susţinătorii unificării consideră că un oraş mai mare este mai atractiv pentru investitori, dezvoltarea economică urmând să se reflecte în timp în creşterea numărului de locuri de muncă şi a salariilor. Ţinta unirii ar fi sporirea atractivităţii turismului, pentru care oraşul ar investi în baze de rfecreere şi divertisment în Băile Felix şi 1 Mai, plus modernizarea reţelelor de apă şi canalizare, a drumurilor şi a transportului în comun.

Conform hotărârilor celor două consilii locale, centrul de comună, Băile Felix şi 1 Mai ar deveni cartiere ale Oradiei, iar Betfia, Cihei, Cordău, Haieu şi Rontău sate aparţinătoare oraşului. Dacă pentru cele trei noi cartiere impozitele vor fi „îngheţate” 10 ani şi aliniate gradual celor din restul oraşului în alţi 5 ani, în sate vor rămâne neschimbate.

De cealaltă parte, opozanţii proiectului au obiectat că fiscalitatea în fosta comună va creşte automat la nivelul celei din oraş imediat după unificare, dar şi că ar fi incorect ca banii orădenilor să fie folosiţi în Sînmartin, în condiţiile în care în oraş mai sunt străzi neasfaltate.