În urmă cu trei ani, o orădeancă în scaun cu rotile venea la sediul redacţiei BIHOREANUL adusă de o vecină. Nu voia nici să se plângă, nici să ceară ajutor. Umilă şi recunoscătoare, dorea doar să mulţumească asistentelor de la fundaţia Hospice Emanuel, care îi îngrijeau soţul bolnav de cancer în fază terminală şi imobilizat la pat.
Rămasă singură la bătrâneţe, Erzsi plânge de câte ori îşi aduce aminte de bunătatea ONG-ului care a sprijinit-o fără a primi nimic în schimb. Mai ales acum, când, deşi abia se mai poate mişca din cauza bolilor, autorităţile i-au refuzat dosarul pentru încadrarea în grad de handicap.
Bătrâneţe în lacrimi
Să te ferească Dumnezeu să ajungi bătrân şi singur! Aşa se vaită în fiecare zi, la cei 73 de ani, Elisabeta Seserman. Deşi locuieşte pe strada Primăriei, n-a mai văzut-o de multă vreme; nici vorbă să poată ieşi la o plimbare. A rămas singură în urmă cu aproape trei ani, când soţul ei a murit de cancer la prostată, după o lungă suferinţă dusă la pat, iar copii n-a putut avea.
"M-am născut în Arad, însă am rămas orfană de mică şi m-a adus un unchi la el, la Oradea. După ce m-am căsătorit am mai muncit pe ici, pe colo, dar n-am vechime pe cartea de muncă. Soţul a fost şef de echipă la Metalica, aşa că eu mai mult am avut grijă de casă", povesteşte Erszi.
Şi înainte de moartea soţului, femeia abia se putea mişca prin casă din cauza unei coxartroze bilaterale, o afecţiune care i-a distrus ambele şolduri. De proteză, nici nu poate fi vorba. "E scumpă operaţia şi mi-a spus medicul că e posibil să nu mă mai trezesc, căci am probleme şi cu inima. I-am zis: dacă sigur mor, să mă opereze...", zice cu lacrimi în ochi bătrânica.
Tot în jos...
De unde atâta amărăciune? Dacă atunci când soţul ei era grav bolnav, asistentele de la Hospice Emanuel, o asociaţie specializată pe îngrijirea bolnavilor de cancer în fază terminală, o ajutau mereu, ba chiar i-au împrumutat un scaun cu rotile, cu care putea să mai iasă din casă, acum Erzsi a rămas fără niciun ajutor. "Dacă scap ceva, pe jos rămâne. Nu pot să-mi fierb o oală de mâncare şi abia mă mai duc la toaletă", se plânge femeia.
Pe lângă coxartroza bilaterală, bătrâna suferă şi de gonartroză, o boală degenerativă, care-i afectează genunchii şi, din cauza unei alte afecţiuni, tromboflebită, picioarele-i sunt practic negre în mai multe locuri. "Am şi cistită şi probleme cu inima. Ultima oară când am fost la doctor mi-am plătit ambulanţă privată, că altfel nu mă pot deplasa. Mi-a spus că am atâtea boli că ar ajunge la 10 oameni".
Erzsi trăieşte din 550 de lei, pensia de urmaş după soţul ei, iar alt venit n-are. Cum nu mai poate să-şi facă nimic singură, a cerut ajutor statului. "Am o nepoată îndepărtată, dar nu stă în Oradea. Mai sună din când în când, dar are şi ea ale ei, n-are vreme de mine", povesteşte orădeanca.
Vârsta-i de vină
După ce, ajutată de prieteni, a reuşit să-şi întocmească dosarul pentru încadrarea în grad de handicap, Elisabeta a fost vizitată acasă de doi reprezentanţi ai Comisiei de specialitate din subordinea Direcţiei de Asistenţă Socială (DGASPC Bihor). Nu prea omenoşi. "Mi-au reproşat că m-au sunat de două ori şi n-am răspuns. Apoi, dacă nu sunt lângă telefon, nici n-am cum să ajung repede la el...", zice femeia.
Dar nu de acest lucru se plânge Erzsi, ci de felul în care s-a desfăşurat aşa numita "evaluare complexă" la domiciliu. "Ştiţi cum se uitau la mine? Ca la o zdreanţă. Nu s-au prezentat, n-au vrut să vadă că nu mă pot mişca, nici să vadă cum îmi arată picioarele. Doar doamna mi-a zis că aş putea plăti oameni să-mi aducă lemne în casă, să-mi facă mâncare şi cumpărături...", spune revoltată bătrâna, care, din puţinii bani, abia se ajunge cu medicamentele, cheltuielile curente şi cu lemnele pentru iarnă.
Cert e că dosarul Elisabetei Seserman, întocmit cu multe eforturi, a fost respins la sfârşitul lunii iulie pe motiv că afecţiunile acesteia "nu se încadrează în criteriile medicopsihosociale" aprobate de Ordinul comun al ministerelor Muncii şi Sănătăţii, care stabileşte exact condiţiile de încadrare în grad de handicap. Printre acestea nu se numără, însă, nici coxartroza şi nici gonartroza, căci acestea "sunt boli degenerative care apar odată cu vârsta".
Chiar şi aşa, orădeanca a contestat decizia la Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap. Cel mai probabil, însă, răspunsul va fi acelaşi. Şi anume că suferinţa ei este - nu-i aşa? - doar povara bătrâneţii. Şi, evident, statul nu are treabă cu asta. Dar, atunci, cine?
.jpg "Avarie pe Calea Clujului din Oradea. Lucrările restricționează traficul")
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.