Taxa pe prostie

Goneam spre Kuala Lumpur dinspre aeroportul aflat la 80 km distanță alături de un om pe care îl întâlnisem cu nici două săptămâni înainte, un aproape necunoscut. Călătorisem pe scaune alăturate între Doha și capitala Malaeziei, timp în care ne-am discutat viețile. Înainte ca el să coboare acasă, iar eu să-mi continui drumul mai departe, când i-am spus că sunt pentru prima dată în Asia, mi-a zis că ar trebui să vizitez și Malaezia. „Poate”, i-am răspuns. „Nu știi dacă vei mai veni vreodată pe aici, nu rata ocazia! Haide!”. M-a convins.

Așa că, după vreo 10 zile, băgam viteză în BMW-ul lui nou-nouț, care îl costase de trei ori prețul din Europa din pricina taxelor prohibitive pentru importuri puse de guvern. Încetineam destul de des pe autostradă la punctele în care trebuia plătită taxa de drum. Cardul electronic montat în parbriz îi mai scădea niște ringitt la fiecare poartă. Am făcut conversia în dolari și m-am îngrozit: „E scump! Foarte scump!”, am lătrat după vreo 2-3 opriri. „Da, e scump, dar văd toți banii pe care îi plătesc în investițiile care se fac în drumuri”, mi-a răspuns Peter, jovial și prietenos.

Și avea dreptate, nu simula. Guvernul îi investea cu elan banii plătiți pentru autostradă în infrastructură. „Tot la câteva luni apare o șosea nouă”, mi-a mărturisit entuziasmat Peter (Lau Hua Bin, pe numele său real), care se comporta cu mine ca un reprezentant al Ministerului Turismului sau ca un șef din Ministerul Infrastructurii. Mi l-am amintit pe dragul de Peter acum câteva zile, când am aflat care vor fi taxele pentru „Autostrada Ploiești-Brașov” (6,3 euro/100 km), autostradă care încă nici nu există.

După ce, zeci de ani, românii au plătit taxa de drum în prețul combustibilului, rovignete pentru drumuri și taxe de trecere pentru poduri, după ce au trecut ani mulți de la semnarea celui mai păgubos contract din istorie pentru România (contractul cu Bechtel, mulțumim Adrian Năstase!) fără ca cineva să facă pușcărie, după ce s-a furat din banii de drumuri ca-n filme, ei bine, după toate acestea, românilor li se cer din nou bani pentru a nu fi tratați drept animale și pentru a avea dreptul de a circula pe o șosea cu pretenții de autostradă. O adevărată taxă pe prostie!

Într-o țară normală, populată de oameni, nu de creiere amorțite de Antena 3, știrea asta ar fi provocat revolte și scandaluri care ar fi dus la scuze publice și chiar demisii. Dar românii nu își supără niciodată stăpânii, ci le pupă poala și le plătesc taxele, oricât de grele ar fi ele. Cetățeanul român are alură de european, dar structură de sclav obedient, a cărui unică preocupare e să fie mângâiat pe creștet și lăudat pentru cumințenie și aport de bani.

Prietenul meu din Malaezia nu ar fi acceptat asta. Peter mă tot amenință de câțiva ani cu o vizită în România, pe care o tot amână. La un moment dat va veni, iar eu va trebui să îi explic de ce de la Oradea până la București facem 9 ore cu mașina. Și mi-e teamă că nici măcar sfânta pălincă de Bihor nu-l va face să ignore realitatea.