Ce e bine şi ce e rău?

Zilele trecute, pe o alee din Rogerius, am văzut o fetiţă hrănind nişte pui de pisică. Primul impuls a fost să merg să o avertizez că poate fi amendată pentru asta. Dar m-am oprit. Pur şi simplu nu am putut. Am rămas nemişcat să o privesc. Avea, pe o hârtie, câteva bucăţele de carne.

Din tufiş au apărut imediat trei puişori de pisică, trei ghemotoace tărcate care au făcut să dispară "corpul delict" cât ai spune "miaaau". Copila a aşteptat sfârşitul festinului, a ridicat pacheţelul de hârtie şi l-a dus la coş. I se putea citi în ochi bucuria de a fi făcut o faptă bună. Sufletul ei era tot numai un zâmbet, iar zâmbetul acela îi înflorise pe chip. De atunci mă tot gândesc la această întâmplare.

Îmi tot vine în minte ideea, ce mi-a fost insuflată încă din copilărie, că a hrăni pisicile fără stăpân, porumbeii cerului, câinii vagabonzi... oamenii sărmani, e o faptă bună, un gest meritoriu, o virtute creştină. Dar, în acelaşi timp, ceea ce ştiu eu contrazice "ordinea publică", linia oficială adoptată de administraţia orădeană. Adică, să faci asta e o faptă rea, o culpă, un gest ce trebuie pedepsit.

Şi totuşi! O morală sănătoasă spune că a-ţi învăţa copilul să hrănească o fiinţă flămândă înseamnă să semeni în sufletul lui nobilele seminţe ale compasiunii, bunătăţii, altruismului şi omeniei.

De ce la noi e altfel? Dacă cineva se declară "deranjat" de câini, de pisici, de copaci... administraţia dă peste cap morala elementară? Poate un "deranjat" să schimbe binele în rău şi răul în bine? Nu, nu ar trebui să poată. Ceva nu e în regulă. Iată un alt semn: ne place mai mult un dig de beton decât malul Crişului acoperit cu iarbă şi copaci.

Sunt oraşe în lumea asta care au făcut din pisicile şi porumbeii lor simboluri vii şi atracţii turistice. La noi, totul e altfel. Mai întâi câinii, acum porumbeii şi pisicile au devenit inamicii publici ai stăpânirii. Mă întreb - da’ foarte serios - cine urmează?

Florin Budea
ecologist