Arestul la domiciliu, o inechitate a legislației penale

Reglementarea arestului la domiciliu în România prin inspiraţie din legislaţia altor ţări conduce în practică la inechităţi generate de necorelarea legislaţiei penale.

În concret, deşi legiuitorul nostru penal a reglementat arestul la domiciliu, a "uitat" să reglementeze şi o procedură de executare a pedepselor în regim de "domiciliu", similar legislaţiilor altor state europene care cunosc instituţia arestului la domiciliu.

Ca lucrurile să fie pe deplin inechitabile, atât legiuitorul, cât şi Curtea Constituţională au stabilit că o zi în arest la domiciliu este echivalentă cu o zi de executare în penitenciar a unei pedepse cu închisoarea!

Şi acum să explic în ce constă inechitatea. Se creează o discriminare nejustificată între persoanele faţă de care se dispune o măsură preventivă în cauză (arestul la domiciliu), ce urmează să fie dedusă din pedeapsa cu închisoarea în regim de executare la finalul procesului, persoane care prezintă şi un real pericol pentru societate, ilustrat de chiar măsura preventivă dispusă în cauză, şi persoanele care comit fapte de un impact social mai redus şi faţă de care nu se dispune măsura preventivă a arestului la domiciliu, dar care finalmente vor executa pedeapsa în integralitate în regim penitenciar.

Măsurile preventive se dispun doar în cazul unor infracţiuni mai grave şi cu rezonanţă socială. Cu toate acestea, însă, o persoană care stă spre exemplu un an în arest la domiciliu va face cu un an mai puţin de închisoare, în timp ce persoanele care comit pedepse mai uşoare, dar care sunt condamnate la finalul procesului "cu executare", vor sta mai mult în puşcărie.

Astfel, deşi potrivit Constituţiei justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, în concret unii inculpaţi execută o mare parte de pedeapsă stând comod în vile somptuoase şi beneficiind inclusiv de petreceri şi divertisment, atât timp cât nu ies din imobil, iar alţii fac puşcărie zi la zi pentru "găinării".

Toate acestea pentru că legislaţia penală e făcută exact ca majoritatea construcţiilor româneşti din diverse domenii de activitate: am importat arestul la domiciliu, dar am "uitat" să importăm şi executarea finală "la domiciliu". Atât timp cât se poate dispune arestul preventiv la domiciliu, este aberant ca judecătorul să nu poată decide, la finalul procesului, o executare prin "consemnarea" infractorului la domiciliu.

Cred că în corectarea unor asemenea anomalii ar trebui să se manifeste rolul Curţii Constituţionale. Din păcate, însă, până acum, Curtea a respins excepţiile cu care a fost sesizată, neînţelegând discriminarea evidentă ce se răsfrânge în chiar societatea noastră.