Unde ne sunt meseriaşii?

Printre miturile perpetuate la nesfârşit despre poporul nostru drag şi nepereche, cel al îndemânării şi priceperii la treburile practice este în Top 3. Suntem harnici ca nimeni alţii, ne pricepem la orice şi găsim soluţii geniale de evitare a soluţiilor din manuale. Cu o şurubelniţă, un patent şi o sârmă, putem rezolva jumătate din problemele tehnice din jurul nostru, iar paharul cu bere ridicat la final în cinstea propriei genialităţi se varsă pe jumătate din pricina palmelor de admiraţie primite peste spate din partea publicului.

Dar, imediat ce ieşim din casă, ne ciocnim de o realitate care ne dă peste nas la fiecare pas. Tencuielile pică prematur, rugina e mai precoce decât pe alte meleaguri, liniile drepte se strâmbă de la sine, crăpăturile apar vesele ca ghioceii, asfaltul proaspăt face carii subite, iar şantierele se ataşează emoţional de anumite locuri şi vor să rămână acolo la nesfârşit. Personal, de cum văd o lucrare gata, mă apucă stresul şi teama că n-o să aibă viaţă lungă.

Aşa cum în secolele trecute se umbla prin sate cu arcanul pentru a se face recrutări la oşti străine, parcă la fel s-a procedat în ultimii 20 de ani şi cu meseriaşii din toată ţara. Cei buni şi foarte buni trebuie să fi plecat cu toţii din ţară, iar în urma lor a rămas aici doar eşalonul trei, format din ăia al căror prim scuipat în palme înainte de a pune mâna pe lopată dimineaţa miroase a vodcă proastă şi mahoarcă contrafăcută.

Specia aceasta pare să trăiască cu spaima îngrozitoare că i s-ar putea termina munca şi va rămâne în şomaj pe vecie. De aceea, inspiraţi de fotbaliştii care trag de timp în ultimele 10 minute pentru a conserva un rezultat, întind şi ei la nesfârşit elasticul răbdării celor din jur, de parcă ar fi plătiţi cu ziua şi nu pentru fiecare lucrare încheiată. Şi pentru că au învăţat cum se fac banii, îşi plantează pe ici, pe colo, diverse hibe pe care tot ei să fie chemaţi mai târziu să le rezolve.

O fi Oradea frumoasă prin centru, dar drumurile ei par proiectate, construite şi întreţinute de Asociaţia Patronilor de Service-uri Auto. O fi DN76 reabilitat şi dat în folosinţă ca un mare triumf, dar încă mai e mult de muncă până va fi la standardele din proiect. În plus, are şi nişte capcane care îţi pot împărţi maşina în mai multe maşini mai mici. Sunt frumoase pozele făcute cu drona prin ţara asta, dar în cele luate de la sol se văd crăpăturile ca într-o pictură renascentistă la care te uiţi cu lupa.

Înjuraţi pentru toate acestea nu sunt cei care fac lucrările, ci aceia care le comandă şi le plătesc. Asemenea studenţilor ultra-prostălăi care ştiu că vor trece oricum anul (căci, altfel, se desfiinţează secţia şi rămân profesorii fără leafă) şi meseriaşii din liga a 3-a ştiu că nu pot fi daţi afară, fiindcă nu se găsesc alţii în locul lor. Iar pentru firma constructoare e bine, fiindcă, în România, munca de proastă calitate aduce noi şi noi contracte. Aşa că gropile, crăpăturile şi lucrările fără de sfârşit au viitorul asigurat.