URMĂREȘTE-NE PE
LUNI, 18 NOIEMBRIE 2019

Părerea noastră

Folclor de Bihor
Mircea Chirila
Este evident că, după marele război al tranșeelor cu pasaje subterane și girații îngropate, urmează  bătălia pentru parcări. Însă ideea de a lăsa pe mâna unui investitor specializat această afacere trebuie analizată cu foarte mare atenție, în niciun caz după sistemul „da, șefu’, am înțeles, să trăiți!”.
Zic şi eu
Adrian Cris
Duminică, prima oară în ultimii 30 de ani, am avut cu adevărat din ce alege la Preşedinţie, nu doar „răul mai mic”, ci şi binele, să zic aşa. Electoratul de dreapta (spre deosebire de simpatizanţii unor Dăncilă, Diaconu, Cumpănaşu etc, ale căror exigenţe sunt modeste) a acuzat, însă, o altă premieră, ruşinoasă: lipsa dezbaterii, a confruntării între pretendenţi...
Cum a fost?
Lucian Cremeneanu
Klaus Iohannis știe că nu e un tip șarmant cu electoratul. I-ar plăcea la maxim dacă n-ar trebui să interacționeze cu nicio ființă umană, să nu fie nevoit să zâmbească fals în fața camerelor, să nu dea mâna cu nimeni niciodată. Trecerea de la dezinvoltura balcanică a lui Băsescu la seriozitatea atât de neromânească a lui Iohannis a fost prea brutală pentru publicul larg, în ochii căruia președintele ar trebui să fie un tip de viață, chefliu, cu vicii, slobod la gură, cu râs zgomotos și cu inima bătând în ritm de manea...
Newsletter
Vreau să primesc periodic newsletter de la eBihoreanul.ro pe adresa de email:
Spune ce crezi
Cu cine veți vota în turul doi al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie?




De stiut

Avocatul Bihoreanului
Mircea Ursuta
Aşa cum arătam anterior, poprirea este operaţiunea prin care, prin intermediul unui executor judecătoresc şi în temeiul unui titlu executoriu, un creditor încearcă să obţină banii datoraţi de o altă persoană (a treia persoană) debitorului său. Procedura popririi presupune o adresă se înfiinţare a popririi emisă de executorul judecătoresc şi comunicată terţului poprit (care, de regulă este fie angajatorul debitorului, fie o bancă).
Bihoreanul la medic
Mircea Dumitrescu
Diagnosticul de infarct miocardic acut (IMA) se bazează pe durerea toracică severă şi celelalte simptome (nelinişte, anxietate, paloare, transpiraţii), fiind completat de datele de laborator, electrocardiogramă şi tehnicile imagistice. Bolnavul cu IMA prezintă unele modificări sanguine nespecifice (creşterea numărului de leucocite şi a VSH) şi unele modificări specifice (creşterea cantităţii de enzime specifice muşchiului miocardic ca urmare a necrozei).
Psihologul Bihoreanului
Razvan Coloja
Din păcate, cinematografia şi oamenii neinformaţi perpetuează o serie de mituri care impun o stigmă asupra bolnavilor şi asupra celor cu afecţiuni psihice. Un schizofrenic este confundat des cu cei cu personalitate multiplă, cu criminalii în serie, cu cei malefici şi răi, gata de violenţe inimaginabile. Adevărul este, însă, altul...
14 Octombrie 2019, 17:48

Interviu cu scriitoarea Ana Blandiana, la centenarul „Oltea Doamna”: „Povestea mea a început cu Oltea”

Interviu cu scriitoarea Ana Blandiana, la centenarul „Oltea Doamna”: „Povestea mea a început cu Oltea” ADUCERE AMINTE. Invitata specială a Centenarului "Oltea Doamna", Ana Blandiana, fostă elevă a şcolii, astăzi o scriitoare cu numeroase premii dobândite, a fost, alături de defunctul ei soţ, Romulus Ruslan, co-fondatoarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, din fosta închisoare politică de la Sighetul Marmaţiei (foto: Axa News)
0 clipuri
0 audio
0 fisiere

În preambulul Centenarului "Oltea Doamna", Ana Blandiana a rememorat, într-un interviu, anii de şcoală, povestind despre păţăniile prin care a trecut alături de colegele ei şi despre profesorii care i-au predat şi i-au conturat personalitatea, dar şi dezvăluind absurdităţile regimului comunist. În final, scriitoarea transmite câteva sfaturi pentru părinţii, profesorii şi elevii de azi, care nu ar trebui defel ignorate...

"Ireproşabil nu e cea mai bună soluţie"

- Doamna Ana Blandiana, aţi fost elevă a Şcolii "Oltea Doamna", pe vremea când era liceu. Care era atmosfera în "Oltea Doamna"?

- Cred că cea mai mare deosebire era în primul rând faptul că eram liceu, deci era o şcoală mult mai importantă. Dar ceea ce este aproape exotic, privit de acum, este faptul că în cei 4 ani ai ultimelor 4 clase ale liceului, pe care le-am terminat în 1959, în toate cele 4 clase paralele, A, B, C, D, erau cel puţin câte 10 eleve grecoaice sau macedonene. În unele clase erau cam jumătate-jumătate. Este efectiv o întâmplare impresionantă şi dramatică a istoriei recente a Europei. După războiul civil din Grecia, care s-a desfăşurat între trupele regelui, ale statului grec, şi trupele armatei revoluţionare comuniste, acestea din urmă au fost înfrânte şi, retrăgându-se spre nord, spre ţările devenite comuniste, au strâns mii de copii, pe care i-au adus să fie educaţi în socialism. Am convins o fostă colegă a mea, Glykeria, care locuieşte în Oradea, unde s-a căsătorit cu un român, să scrie o carte despre copilăria lor, despre ce li s-a întâmplat, şi de la ea ştiu amănunte. Au fost duşi în Albania, au fost ţinuţi acolo în corturi câteva luni, până când s-a făcut iarnă şi când au fost suiţi la întâmplare în nişte vagoane, pe care scria numele câte unei ţări de "democraţie populară": România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria...

Glykeria mi-a povestit, ca un moment extrem de dramatic, faptul că fusese luată împreună cu o soră de-a ei mai mică cu 4 ani, iar mama ei i-a spus, când au fost luate: "De-acum, tu eşti mama ei". Aveau 5 şi 9 ani. Le-au despărţit, Glykeria a plâns, a făcut scandal şi a reuşit să nu se lase despărţită de sora ei şi să ajungă împreună în vagonul de România. La Palatul baroc, fosta abaţie catolică care avea sa devină mai târziu Muzeu al Ţării Crişurilor, era "Orfelinatul copiilor greci", de unde veneau în şir în fiecare dimineaţă la noi la şcoală...

- Care sunt cele mai dragi amintiri pe care le aveţi din acea perioadă?

- Îmi vine să râd, pentru că este comic, cumva paradoxal. Eu am fost o elevă, cum se zice, "de nota 10", ceea ce înseamnă automat că totul a fost de o mare banalitate. Adică nu îmi era foarte greu, învăţam cât învăţam, ştiam să răspund, în timpul orelor citeam alte cărţi pe sub bancă, cum fac toţi copiii pentru care şcoala nu e o problemă, şi în general eram cuminte. Aşa încât singurele amintiri extraordinar de plăcute sunt boacănele pe care, totuşi, le-am făcut.

Am să vă spun una dintre ele, care a avut şi o concluzie oarecum filozofică pentru mine. Era un obicei la noi: pentru că se puneau absenţele la prima oră, apoi nu se mai uita nimeni pe prezenţă, dacă cineva nu îşi făcuse lecţiile la matematică, de exemplu, stătea în curte şi nimeni nu observa că lipseşte. Dacă se întâmpla să fie strigată, se striga din clasă "Lipseşte!", iar profesoara credea că eleva nu era la şcoală. Asta cât era încă vreme frumoasă. Apoi, când s-a stricat vremea, fetele au început să stea ascunse, prin toalete, pe nu ştiu unde. Eu, care eram  responsabila clasei, am avut o idee "constructivă". Aveam în clasă un foarte mare dulap şi am amenajat acel dulap cu perniţe în aşa fel încât încăpeau înăuntru şi patru eleve deodată. Avantajul era că puteau să ia notiţe la predare.

A ţinut asta aproape două luni. Culmea este că am fost chiar eu prinsă. Lipseam de la ora de sport, unde nu îmi plăcea să merg, şi mă văzuse pe coridoare profesoara. Când s-a spus că lipsesc de la şcoală, a ştiut că nu e adevărat şi a venit furioasă în clasă, unde stăteam şi citeam. Când am auzit-o, m-am repezit în dulap, dar nu am reuşit să închid uşile. A ieşit un scandal enorm, a rezultat că a fost ideea mea şi a fost o lungă discuţie dacă să mi se scadă sau nu nota la purtare. Până la urmă nu mi-au scăzut-o. Dar concluzia filozofică este că, începând de la acea întâmplare, eu am observat cu uimire că am devenit mult mai simpatică profesorilor, care spuneau cumva amuzat: "Doina, chiar ai fost în stare să faci asta?". Pentru ei probabil că eu eram elevul perfect, cam plicticos, care nu face nicio boroboaţă. Faptul că făcusem una, şi încă una ieşită din comun, îmi crescuse "standardul". Mi-a rămas în minte pentru toată viaţa concluzia că a fi mereu ireproşabil nu e chiar cea mai bună soluţie.

"Era o şcoală serioasă"

- A existat vreun profesor care să fi fost foarte important pentru dvs.?

- Bineînţeles. Profesor de limba română era Eugen Groza, care el însuşi scria proză şi care înainte să se înfiinţeze Teatrul din Oradea, cândva în anii ‘50, organizase o echipă formată din profesori care dădeau spectacole cu mare succes. Şi noi, ca elevi, eram foarte admirativi faţă de succesul pe care îl avuseseră cu O scrisoare pierdută, în care domnul profesor Groza îl juca pe Brânzovenescu, iar soţia lui pe Zoe. Domnul Groza era mai boem, fiind scriitor, dar şi mai curajos, fiindcă îmi amintesc că pe Beniuc l-a predat bătându-şi joc pur şi simplu de o poezie proletcultistă. Risca mult, să-i vină cineva în inspecţie şi să se afle cum îl prezenta pe cel mai celebru scriitor oficial.

Mi-o mai amintesc pe doamna Mândru, profesoara de chimie, pe doamna Gherman, care era profesoară de latină şi era şi diriginta clasei noastre. Adevărul e că a fost o şcoală foarte bună, cu profesori formaţi înainte de război. Domnul Groza era mai tânăr, dar majoritatea profesoarelor erau mai în vârstă - nouă toţi ni se păreau bătrâni - şi, în orice caz, cu experienţă. Făcuseră facultatea înainte sau în timpul războiului. Era o şcoală serioasă.

- Cum v-aţi împăcat cu matematica?

- Nu eram bună la matematică. În general mă descurcam, cum se descurcă copiii deştepţi, dar nu aveam talent. Îmi plăcea să ascult, să urmăresc explicaţiile, dar nu eram în stare să le reproduc. De matematică se leagă pentru mine două întâmplări puţin comice. Una e legată de domnul profesor Musta. Nu fusese profesorul nostru, o înlocuia pe doamna profesoară Teodorescu, care născuse - ea era cea mai tânără profesoară, dovadă că la întâlnirile noastre de nu ştiu câţi ani de la terminarea liceului ea a fost ultima care a mai venit. Domnul Musta, care era foarte celebru ca profesor de matematică, ne predase la analiză ceva din care eu nu îmi aminteam decât că împărţise tabla în două şi scrisese la demonstraţie: pentru cazul că X este mai mic decât 0 şi pentru cazul că X este mai mare decât 0. A doua zi m-a scos la răspuns şi mi-a cerut să refac demonstraţia pentru X egal cu 5. Şi eu am împărţit tabla în două şi am scris: pentru cazul că 5 este mai mic decât 0 şi pentru cazul că 5 este mai mare decât 0. Profesorul mai întâi a râs, apoi s-a enervat şi m-a trimis în bancă - probabil că mi-a şi dat 4 - zicând: "Asta ca să nu uiţi că matematica nu se face cu poezele". Probabil că auzise că eu scriu poezii.

Paradoxul - şi e a doua întâmplare - este că i-a fost profesor surorii mele, care era cu 5 ani mai mică şi nici ea nu era bună la matematică; a făcut după aceea Istorie şi scrie cărţi de istorie. Ea venea la mine să reclame că este terorizată de faptul că i se spune că nu ştie, deşi este sora mea, care ştiu matematică, ceea ce nu era adevărat. În concluzie, eu oricum treceam drept elevă bună, profesorii reţinuseră numai asta...

Aberaţia dictaturii: vacanţa la şcoală

- Care ar fi cele mai importante lucruri pe care le-aţi învăţat în perioada în care aţi fost elevă la "Oltea Doamna"?

- Este o întrebare foarte grea. Mi-a adus aminte că nu am pomenit de profesoara pe care am respectat-o cel mai tare în liceu: domnişoara Ilea, căci nu era măritată, deşi era destul de în vârstă. Cred că nu exagerez dacă spun că este omul care mi-a marcat devenirea, inclusiv faptul că am făcut Memorialul de la Sighet. Era o profesoară de istorie care preda cu tot sufletul şi cu toată inteligenţa şi, mai ales, cu spirit critic. Era un patriotism critic, nu un patriotism cu fraze goale de genul "ce mândri suntem că suntem români", era o prezentare dramatică a istoriei, cu toate părţile bune şi rele.

De exemplu, îmi amintesc cum începuseră să îi curgă lacrimi şi cum şi noi am început să plângem în clasă când ne-a predat intrarea României, după neutralitate, în Primul Război Mondial. După ce doi ani se tot discutase dacă intrăm sau nu intrăm şi, în sfârşit, am intrat în război cu nişte investiţii sufleteşti extraordinare ale întregii societăţi, soldaţii au mers pe front cu pantofi cu talpă de carton. Deci însufleţirea patriotică nu avea nicio legătură cu corupţia care funcţiona în paralel. Faptul că, după atâţia zeci de ani, ţin minte acest moment dovedeşte cât de tare m-a marcat. Şi, efectiv, tipul meu de patriotism, absolut real, n-are nicio legătură cu privirea mea absolut critică asupra a ce s-a întâmplat şi se întâmplă în ţara noastră. Ceea ce mi se pare foarte important.

- V-a mai rămas în minte vreo întâmplare aparte, de atunci?

- A fost un an când - aşa cum există şi acum atâtea aberaţii în hotărârile Ministerului - s-a hotărât ca vacanţa copiilor să fie "organizată", să nu fie lăsaţi liberi nici profesorii, nici elevii, ci să se strângă la şcoală. Deci eram obligaţi să ne adunăm la şcoală, ceea ce era o nebunie. În clasă nu aveam ce face, şcoala era oricum închisă, drept pentru care stăteam în curte, pe lângă ziduri, ne jucam cât ne jucam, mă rog... Cel mai groaznic era pentru profesori, că trebuia să stea cu noi fără să ştie ce să facă.

Şi-ntr-o zi s-a hotărât să mergem într-o excursie. Am fost foarte fericiţi că în sfârşit facem ceva! Ni s-a spus să ne aducem sendviciuri, ne-am încolonat şi am plecat pe jos spre gară, am trecut de gară şi am mers în continuare până când am ieşit din oraş. Era foarte cald. În sfârşit, după vreo oră, ieşiţi din oraş, pe câmp, cele două profesoare care ne conduceau, fericite că am găsit un copac, ne-au spus să ne oprim şi să ne mâncăm sandviciurile. Ne-am tras la umbră şi am mâncat, după care au spus: "Încolonarea şi ne întoarcem!". Şi în clipa aia a izbucnit o adevărată revoltă: "Cum, am venit doar să ne mâncăm sandviciurile?!". A rămas pentru mine exemplul aberaţiei dictaturii. Era totul făcut ca să nu lase libertate nici profesorilor, nici elevilor. Totul era ca un simbol.

"Elevii să citească, nu să înveţe"

- Revenind în prezent şi gândindu-ne la profesorii de azi, la elevii de azi şi la părinţii lor, ce mesaj aţi dori să le transmiteţi acestora?

- Părinţilor, să nu se amestece! Cred că o să îmi mulţumească profesorii că spun asta. Mi se pare absolut îngrozitor că părinţii pot să aibă obiecţii la felul în care se poartă profesorii, la felul în care predau, la felul în care le sunt pedepsiţi copiii.

Dacă mi-aş permite să dau un sfat profesorilor, el ar fi să fie cât mai puţin birocraţi, iar asta, evident, presupune un fel de răscoală împotriva manualului care stabileşte totul. Fac o mică paranteză. În timpul Şcolii de vară de la Sighet am invitat şi profesori de istorie, iar când am citit lucrările, am rămas uluiţi cu cât erau mai liberi adolescenţii în răspunsuri decât profesorii, care se simţeau tot timpul obligaţi să precizeze ce trebuie să facă la oră, minut cu minut. Mi se pare absolut contraproductiv. Copiii îi ţin minte pe profesorii care îşi pun sufletul pe masă - sufletul în sensul de pasiune pentru materia lor - şi care, împreună cu cunoştinţele, transmit şi copiilor această pasiune.

În ceea ce îi priveşte pe elevi, esenţialul mi se pare să citească, nu să înveţe. Pentru că cititul înseamnă preluarea prin propriul filtru critic a tot ce descoperă, în timp ce învăţatul din manual de cele mai multe ori înseamnă învăţat pe de rost. Dacă citeşti Baltagul este una, dacă înveţi perfect ce trebuie să spui la şcoală după manual din Baltagul este altceva. Este ca şi cum ai pierdut timpul.

- Vă mulţumesc pentru interviu...

- Eu vă mulţumesc. Îmi face mare plăcere să vorbesc despre şcoala mea.

- Şi să sărbătorim cu bucurie, împreună, cei 100 de ani ai şcolii.

- Să fiu şi la următoarea aniversare! În orice caz, să fie şcoala, să fie elevii şi să fie profesorii...

Interviu realizat de Ioana Florina Revnic, profesor de limba română la Şcoala Gimnazială "Oltea Doamna" între anii 2001-2019

Comentarii
Trebuie să fii autentificat pentru a lăsa un comentariu.

Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.
0 Comentarii
count display

CURS VALUTAR

  • 1 USD = 4.3224 RON
  • 1 EUR = 4.7667 RON
  • 1 HUF = 0.0142 RON