Cuibul ocrotit de foc: Pulberăria din Cetatea Oradea şi explozia devastatoare care a distrus fortăreaţa în 1660, descrise de inginerul Alexandru Pop într-o carte (FOTO)

Un interesant studiu de istorie locală a prezentat inginerul şi profesorul orădean Alexandru Pop într-o carte, "Cuibul ocrotit de foc", lansată marţi exact în locul despre care volumul vorbeşte: Cetatea Oradea.

Nepot al lui Teodor Neş, absolvent al Facultăţii de Chimie şi pasionat de istorie, Alexandru Pop – soţul fostei secretare literare a Teatrului, Vetuţa Pop – a făcut mai multe cercetări pe tema Cetăţii şi a mai semnat şi cartea "Cuibul ocrotit de ape. Sistemul hidrografic defensiv al Cetăţii şi al oraşului Oradea, în prima jumătate a sec. XVII". Acum, însă, şi-a îndreptat atenţia spre "focul" care a protejat Cetatea, dar şi asupra celui care a determinat victoria otomanilor care luptau pentru cucerirea ei.

Prezentarea autorului şi a noii lui cărţi le-a făcut muzeograful Cristina Puşcaş, ascultată atent de cei aproximativ 50 de orădeni prezenţi la eveniment.

Fabrică, nu depozit

Cu o îndrăzneală întemeiată pe propriile cercetări şi deducţii, Pop îi contrazice pe istoricii care au spus că în fortăreaţă exista un depozit de muniţii şi spune că aici funcţiona de fapt o pulberărie, adică un atelier de muniţii.

După cum el însuşi a mărturisit la lansarea cărţii, autorul a pornit în această cercetare după ce a citit cu atenţie un inventar militar al Cetăţii de la 1632, care arăta că aici existau peste 7.500 kilograme de salpetru, o materie primă suficientă pentru fabricarea a zece tone de pulbere neagră. Istorici consacraţi au scris că în Cetatea orădeană exista o pulberărie, cu sensul de depozit de muniţie, dar Pop şi-a pus întrebări.

"Era o cantitate enormă. De ce se aducea o cantitate aşa de mare? De fapt, erau pentru o fabrică de pulbere, nu pentru un depozit", a explicat autorul. Continuându-şi cercetarea, a mai aflat că în acelaşi secol 17 în Transilvania existau opt pulberării, dar fără a le da de urmă. Este convins însă că fie una din cele 8 era la Oradea, fie cea de aici era a noua.

În volumul lansat marţi şi publicat la Editura Varadinum Script, autorul orădean explică şi cum funcţionau pulberăriile în acea vreme, ce arsenal avea Cetatea Oradea, ba chiar identifică şi meşterii locali angajaţi la întreţinerea morilor uscate de pulbere din fortăreaţă. Mori care nu puteau folosi decât la fabricarea pulberei, nu la depozitarea ei...

Ultimul atac

Un episod căruia autorul i-a dedicat un capitol este asediul otoman şi căderea Cetăţii Oradea, din secolul 17. Turcii erau la poarta Cetăţii, reuşiseră să afle cum să golească apa din şanţul fortăreţei, de la o mamă căreia îi răpiseră copilul şi care a trădat secretul pentru a-şi primi odrasla, dar tot nu reuşeau să-şi termine misiunea.

Pe 14 august 1660, din cauza neatenţiei unui vicepârcălab, pe numele lui Kürti István, care a provocat o scânteie, întreg turnul de pulbere din dreptul Bastionului Roşu a sărit în aer. Puterea deflagraţiei a omorât cam o sută de oameni şi a distrus arsenalul cetăţii. Apărătorii au mai avut muniţie şi putere de luptă două săptămâni, dar apoi au ridicat steagurile albe de predare a fortăreţei.

Concluzia finală a autorului, scrisă în carte şi spusă şi celor 50 de participanţi la lansarea de marți, a fost că, păstrând proporţiile, căderea Oradiei aminteşte de căderea Constantinopolului în mâna turcilor.