Bolojan și examenul fricii

Nu-i prima oară când Bolojan vrea să rezolve probleme gingașe cu metode... inginerești. Ideea trecerii actorilor și instrumentiștilor pe contracte de muncă pe durată determinată, pentru „eficientizarea” actului cultural, reflectă un reflex al stilului managerial cu iz dictatorial care l-a făcut celebru - dar, fără îndoială, și eficient - pe fostul edil al Oradiei.

Așa cum frica păzește bostănăria, tot așa (pare să sune politica administrației liberale județene), frica de pierderea locului de muncă trebuie să nască în angajatul ținut pe un contract de muncă anual resorturile menite să facă din el un adevărat performer. Dar oare chiar poate funcționa, în boema lume artistică a creatorilor de frumos, un asemenea principiu managerial, consacrat mai degrabă în ceea ce unii numesc și acum „capitalism sălbatic”? E nevoie de asemenea tensiuni doar pentru a face orașul mai viu - o miză ce ar putea fi atinsă mai simplu, cu rigoare, organizare, idei și niște manageri destoinici?

Fără îndoială că sunt destule probleme și ciudățenii în zona instituțiilor culturale. Ca peste tot: frecători de mentă, sinecuri, leneși și netalentați, vedete ținute doar pe post de curviștine, șmecheri și hapsâni preocupați numai să „marce banul” și colo și dincolo, adică și la stat și la privat, desigur, cu cât mai puțină osteneală. Nu știu, însă, dacă de aici ar trebui început un asemenea experiment. Mă îndoiesc că actorii, instrumentiștii și dansatorii sunt primii lucrători puși în slujba publicului care ar trebui să experimenteze un asemenea „examen al fricii”...

În arhitectura instituțională hrănită de bugetele publice, artiștii sunt, cred, cea mai puțin costisitoare categorie. Și când zic costisitoare, mă gândesc atât la veniturile pe care le consumă, cât și la pagubele pe care le pot pricinui, prin prestațiile lor, contribuabililor.

Un actor te poate eventual dezamăgi cu o prestație mai slabă, într-o seară, într-o piesă poate prost regizată. Un muzician să mai ciupească o notă falsă. Dar un funcționar care te abuzează la ghișeu, care îți bagă mâna-n buzunar, care te plimbă cu lunile pentru un drept de-al tău, unul care-i pasează contracte nevestii sau care-i acoperă pe cei cărora soțul le ține contabilitatea, șpăgarul care a uitat de mult de lege și pentru care totul e tocmeală, ăștia nu sunt mai periculoși?

Directorul penal ajuns pe funcție strict politic și ținut acolo numai pentru că face servicii partidului, junioara de la organizația de tineret care zboară din cuib în cuib prin instituții, feciorul lui nu știu cine „vopsit” funcționar public în trei zile pe la o primărie comunală, ca apoi să fie transferat într-o deconcentrată pe salariu de mii de euro, ei ce frici au? Toată funcționărimea asta grasă care populează instituțiile publice și pe care o plătim îndatorându-ne, ea căror criterii de performanță răspunde?

Blindați în legi care le-au clădit statute speciale, în numele unor principii care sună frumos (stabilitatea funcționarului public, inamovibilitate etc.), bugetarii de lux ai României, fie ei în administrația centrală sau locală, cei de prin instituțiile de forță, ca să nu mai vorbim de cei din Justiție, se dovedesc mai puternici decât însuși Statul. Ei nu au, însă, în mod real, decât beneficii și privilegii. Răspunderile le sunt difuze, criteriile de selecție și promovare - arbitrare, în schimb veniturile și sporurile le au garantate, iar contractele de muncă, evident, le sunt nedeterminate, transformându-i la finalul carierei și în pensionari de lux. Unii de-a dreptul „speciali”...

Mi-ar plăcea să văd că Bolojan începe cu aceste categorii, nu cu artiștii, reforma „relațiilor de muncă”. Promitea premierul Florin Cîțu, acum trei luni, că va propune liderilor partidelor de guvernare, ca o primă măsură pentru reforma administrației publice, ca funcțiile de conducere în sistemul public, atât la nivel central, cât și local, să fie ocupate pe mandate de maximum 6 ani, iar titularii să fie evaluați tot la 3 ani. Au fost, până azi, doar niște vorbe.

Uite, poate a venit momentul ca actuala guvernare să îi treacă pe toți cei din sistemul public pe contracte determinate, reînnoibile anual, așa cum vrea s-o facă Bolojan cu artiștii orădeni. Dacă e reformă, să fie una adevărată, cu „reset” și „restart”. Nu de alta, dar nu în teatre sunt hemoragiile de miliarde de euro ale României; în teatre eventual mai uităm, pentru un moment, de ele...