Omul meu

În copilărie ne alegeam un amic, de obicei pe cel mai fraier şi începeam următorul dialog: "Ăsta-i omul meu!". "Îţi dau un leu pe el!". "Fac ceva pe leul tău!". "Şi eu pe omul tău!"...

Omul meu, oamenii noştri! Acum politicienii nu-şi mai pun specialiştii în posturile de conducere. Ei îşi pun "oamenii lor". Nu contează dacă omul e potrivit pentru funcţie. El e setat să fure pentru sine şi şefii de la partid. Genul de individ: fiară cu subalternii, balegă cu superiorii.

Să luăm ca studiu de caz bătălia pentru postul de manager la Spitalul Judeţean. Umblă vorba prin târg că pentru acest post se pune la bătaie o "atenţie" de sute de mii de euro. Păi, dacă se dă atât bănet pentru o funcţie plătită cu maxim 1.000 de euro pe lună, înseamnă că se pot scoate suficient de mulţi bani pentru ca investiţia să poată fi recuperată!

Chiar aşa de mult se poate fura într-un sistem medical care se plânge veşnic de subfinanţare? Probabil că da. Să o luăm metodic.

La fiecare angajare ceri şpagă 2.000 de euro. La actuala fluctuaţie de personal se poate strânge o sumă frumuşică.

Apoi spitalul are nevoie de bucătărie şi de spălătorie. "Omul nostru" externalizează cu dedicaţie aceste activităţi şi achiziţii. Iar întâmplarea face că tocmai şefii de la partid au firme de profil.

Despre mafia medicamentelor nici n-are rost să mai discutăm, căci aici sumele devin colosale.

În fine, se mai scot bani din relaţiile suspecte cu spitalele private, din achiziţia de aparatură medicală, din banii colectaţi de la medici...

Dacă stau bine să mă gândesc, cei care au scos la mezat dregătoria de la Judeţean ar putea chiar să mai crească potul.