Pacientul român

De la o măruntă carie până la un cancer grav, bolile românilor sunt descoperite cel mai adesea abia în stadii în care fie nu mai sunt vindecabile, fie sunt tratabile cu dureri, eforturi şi costuri mărite pentru pacient, medic şi sistemul sanitar.

Aceasta fiind situaţia, intenţia ministrului Sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, să instituie obligativitatea controalelor medicale periodice, o dată la trei ani, şi să sancţioneze neefectuarea lor, ar fi meritat mai multă atenţie din partea specialiştilor şi mai multă înţelegere din partea publicului.

Până acum, destui reprezentanţi ai breslei au criticat ideea, afirmând că ministrul a pus carul înaintea bolilor. La oraşe e ok, dar la ţară sunt prea puţini medici, zic slujitorii lui Hipocrate, iar cabinetele sunt prea slab dotate. Ambele constatări sunt corecte, dar insiderii ignoră atât detaliul că şi de ei depinde dotarea propriilor cabinete cu minimul necesar (nici mecanicului auto nu-i asigură altcineva sculele cu care lucrează), cât şi pe cel că, pentru a derula programe de screening pentru depistarea timpurie a bolilor, au nevoie în primul rând să vrea să-şi facă meseria.

În acest sens, îmi permit să amintesc că, de pildă, programul pentru diagnosticarea precoce a cancerului de col uterin e compromis nu de indiferenţa statului (care îl oferă gratuit şi în mod efectiv), ci de cea a medicilor de familie, care nici măcar nu-şi informează pacientele cu privire la existenţa lui. De ce? Oricât ar durea diagnosticul, e clar: din lene.

De cealaltă parte, pacienţii s-au grăbit şi ei să respingă iniţiativa, invocând faptul că atunci când au probleme de sănătate deja diagnosticate, nu prezumate, accesul la laboratoare este dificil, că analizele se pot face gratuit doar în primele zile ale fiecărei luni, înainte de epuizarea fondurilor alocate de CAS. Şi acest lucru e adevărat, dar haideţi să fim sinceri: dacă Ministerul Sănătăţii i-ar obliga pe cetăţeni să se caute o dată la trei ani, nu cred că în 36 de luni nu ar găsi o săptămână în care să beneficieze de gratuitate. Pacienţa, la urma urmei, înseamnă în primul rând nu suferinţă, ci răbdare.

Mă tem că intenţia enunţată de ministru (poate nici n-a fost ideea lui) a fost criticată prematur atât din interes de către medici, cât şi din ignoranţă de pacienţi, iar formatorii de opinie i-au găsit cusururi mai degrabă fiindcă Bănicioiu e pesedist. Şi, totuşi, ideea nu trebuie compromisă. Omul nici măcar nu a inventat el apa caldă. În Marea Britanie, de pildă, cetăţenii sunt obligaţi să meargă la medic anual, sub sancţiunea că în caz contrar pierd asigurarea şi plătesc din buzunar serviciile.

Chiar şi în aceste condiţii nu văd de ce, încet-încet, prevenţia de nevoie nu ar funcţiona şi în România, în ciuda tuturor piedicilor. Nu e aceasta ţara în care întâi trebuie creată forma, care îşi cheamă apoi, aproape automat, şi fondul?