Unirile Oradiei: Istoria arată că oraşul a înflorit graţie unificărilor succesive între aşezările de pe malurile Crişului

La finalul acestei săptămâni, pe 14 iunie, orădenii sunt chemaţi să voteze la referendumul de unificare între Oradea şi Sînmartin. Să scrie istoria, cum îi îndeamnă iniţiatorii. Invitaţia are sens, căci, dacă se va înfăptui, unificarea va rămâne în cărţile de istorie, aşa cum au rămas toate unirile Oradiei de până acum.

Deşi puţini orădeni ştiu, oraşul a luat naştere chiar prin mai multe procese de unificare. Cel mai important s-a petrecut în secolul XIX, când împăratul austro-ungar Franz Joseph a aprobat, după mai bine de 100 de ani de petiţii şi memorii cetăţeneşti, unificarea celor patru oraşe care se învecinau pe malurile Crişului: Olosig, Oraşul Nou, Subcetate şi Velenţa. Un secol mai târziu, Oradea s-a mărit printr-o nouă unire, cu satele Ioşia şi Episcopia, iar acum urmează să decidă dacă mai creşte sau rămâne pe loc.

Împreună, dar separaţi

În 1692, după ce Oradea fusese, timp de trei decenii, paşalîc turcesc, armata austriacă a cucerit oraşul şi l-a reclădit din temelii. Împăratul Carol al VI-lea a decis atunci ca structurile administrative să fie despărţite în patru aşezări: Olosig, Oraşul Nou, Velenţa şi Subcetate. "Trăiau împreună, dar administrativ erau despărţite, fiecare având propria primărie", explică istoricul Janos Fleisz (foto).

Cea mai mare aşezare era Olosig, care se întindea pe malul drept al Crişului Repede sub dealurile viilor. Numele i l-a dat numărul mare de meşteri italieni care locuiau aici, în ungureşte "olasz" însemnând italian. Un recensământ făcut în 1850 de autorităţile habsburgice arată că orăşelul avea 933 case şi 8.747 locuitori, primăria funcţionând într-o clădire de pe actuala stradă Aurel Lazăr. Olosig avea 2.224 hectare de dealuri cu vie, unde deţineau loturi de pământ cei mai înstăriţi locuitori din cele patru orăşele.

Fraţi mai mici

A doua aşezare, ca mărime, era Oraşul Nou, nume primit pentru că toate clădirile au fost ridicate după cucerirea austriacă. El se întindea pe malul stâng al Crişului în zona de vest a Pieţei Mari, azi Piaţa Unirii, şi era mărginit la sud de Pârâul Peţa. În acelaşi an 1850, Oraşul Nou avea 720 case şi 6.968 locuitori. Aici trăiau cei mai mulţi români, peste 2.000, dar şi o comunitate însemnată de germani, care aveau chiar şi o stradă a lor, Uliţa Nemţească, actuala stradă a Primăriei. Instituţia funcţiona într-o încăpere a hanului, azi palat, Vulturul Negru. În 1850 Oraşul Nou se lăuda cu 12 mori, trei ţesătorii, precum şi o fabrică de ulei.

Tot pe malul stâng era şi Subcetatea. Cum îi spune numele, aşezarea se întindea la sud de Cetate, iar în anul recensământului avea 3.471 locuitori în 287 case. Cea mai mare parte a populaţie o alcătuiau evreii, care nu aveau dreptul să stea în Oraşul Nou şi în Olosig. Subcetatea era condusă dintr-o clădire aflată în zona Pieţei Mari de azi, între timp dispărută.

Cel mai mic orăşel era Velenţa, aflat la est de Subcetate, artera principală fiind actuala Cale a Clujului. În 1850 aici erau 180 case şi 1.835 locuitori. În total, la jumătatea secolului XIX, cele patru aşezări aveau 18.904 locuitori, o zecime faţă de populaţia de acum.

Oradea cea Mare

Cum pe atunci orădenii erau obligaţi, ca în Evul Mediu, să plătească dări Episcopiei Romano-Catolice, principala lor dorinţă a fost să trăiască într-un oraş liber regal, obiectivul putând fi atins doar dacă se uneau. Ca urmare, încă din 1714 consiliile orăşeneşti din cele patru aşezări au început să adune bani pentru a trimite la Viena, capitala Imperiului, o delegaţie care să militeze pentru acest privilegiu.

Istoricii consemnează că orăşelele au făcut mai multe petiţii şi memorii, timp de 100 de ani, cerând unirea şi independenţa faţă de Episcopie. Fără folos, însă, până după revoluţia de la 1848, când Imperiul Austriac a stabilit circumscripţiile electorale, iar  autorităţile imperiale au decis ca Oraşul Nou şi Oradea să-şi aleagă un singur deputat comun. A fost primul pas important pentru Oradea Mare.

Oficial, un act de unificare n-a existat niciodată, dar în 4 noiembrie 1849 orădenii au primit vestea pe care o aşteptau de un secol: împăratul Franz Joseph (foto) a numit un singur primar, pe Bőlőnyi Menyhért, pentru toate cele patru oraşe, consfinţind astfel Oradea Mare. "Unificarea oraşului ne arată bunăvoinţa Suveranului nostru. Graţie lui a devenit acest oraş mare, ca pe vremuri. Unificarea dorită de secole de cetăţeni, el a consfinţit-o", a spus Menyhért la instalarea sa în funcţie. Administrativ, unirea nu s-a realizat peste noapte, procesul fiind finalizat după 11 ani, în 1860.

Centru de district

Că unirea a adus şi putere s-a văzut în primii ani de administrare comună. În 1853, Oradea devenea centrul unui district guvernamental ce îngloba 1,5 milioane locuitori din comitatele Bihor, Arad şi Satu Mare (România), Békes, Csanad şi Szabolcs (actuala Ungarie). Mărimea oraşului a făcut ca aici să fie fixate sediul Tribunalului Suprem, al Direcţiunii de Finanţe, al Poştei centrale şi al Direcţiunii naţionale de arhitectură. Practic, Oradea devenise ceea ce azi se numeşte centru regional.

Populaţia a crescut spectaculos, în 1900 Oradea având 50.177 locuitori, mai mult decât dublu faţă de 1850! Dezvoltarea demografică se datora în mare măsură faptului că oraşul a atras tot mai mulţi locuitori din zonele rurale. În plus, unirea a declanşat şi o dezvoltare urbanistică spectaculoasă, fiind construite tot mai multe clădiri în stiluri occidentale, iar în 1870 oraşul a primit rangul de municipiu. Culmea ironiei e că, totuşi, Oradea n-a primit statutul de oraş liber regal, rămânând singurul din Transilvania în această situaţie, adică supus şi Episcopiei Romano-Catolice.

Pro şi contra

Expansiunea urbană a continuat la începutul secolului următor: în 1921, colonia Ioşia, care până atunci aparţinea comunei Sântandrei, a fost anexată Oradiei. Despre această unire n-au rămas prea multe date, dar în mod cert a fost folositoare, aducând municipiului noi terenuri pe care orădenii şi-au construit rapid case. Unificarea a fost binevăzută şi de "ioşieni", care, potrivit presei vremii, aşteptau ca oraşul să le ofere servicii urbane de iluminat electric, transport şi poştă, dar şi trotuare, până atunci inexistente.

Ultima extindere a Oradiei s-a făcut în 1956, când satul Episcopia a devenit cartier al oraşului, de data asta nu ca act de voinţă al cetăţenilor, care nu au fost consultaţi, ci ca urmare a unei decizii impuse "de sus". Unii dintre foştii săteni susţin acum că, dacă ar fi fost supusă votului, unirea nu s-ar fi făcut, căci "episcopienii", agricultori şi crescători de animale, nu şi-au dorit urbanizarea. În schimb, se bucură cu toţii de avantajele ei, căci au străzi asfaltate, apă curentă la robinete şi canalizare.

Cum ar fi arătat Oradea dacă oricare dintre uniri nu s-ar fi realizat, greu de imaginat. Cert este că toate, indiferent de epoca în care s-au făcut, au fost urmate de dezvoltare. Ce va consemna istoria de acum înainte, după referendumul din 14 iunie, rămâne doar la alegerea orădenilor. Dacă o vor face...

VA URMA?
Planuri pentru noi uniri

Duminica aceasta, pe 14 iunie, orădenii sunt chemaţi la urne pentru a răspunde dacă îşi doresc unirea cu comuna Sînmartin. Dacă cel puţin 30% dintre orădeni se vor prezenta la urne şi cel puţin jumătate din ei vor vota pentru unificare, fuziunea va trebui consfinţită prin lege. Satul Sînmartin şi staţiunile Băile Felix şi Băile 1 Mai ar deveni un nou cartier al oraşului, în timp ce Rontău, Haieu, Cihei, Betfia, Rontău şi Cordău ar rămâne sate aparţinătoare. De asemenea, edilii din Oşorhei şi-au exprimat dorinţa ca în 2016, odată cu alegerile locale, să organizeze şi ei un referendum pe tema fuziunii cu Oradea.