Viaţa ca un chin: Ţintuiţi în scaune cu rotile, orădenii cu dizabilităţi locomotorii şi însoţitorii lor sunt expuşi chinurilor de fiecare dată când ies "în lume"

Pentru cei ţintuiţi în scaune cu rotile, o bordură, cât de mică, se transformă într-un deal uneori greu de escaladat, iar câteva simple trepte devin un obstacol de netrecut.

În Oradea, persoanele cu dizabilităţi locomotorii sunt, deseori, împinse spre izolare în propriile case, fiindu-le aproape imposibil să ajungă de unele singure la magazine, şcoli, farmacii şi instituţii, din cauza infrastructurii vechi şi neadaptate. Cei care se încăpăţânează să pornească, ajutaţi de prieteni şi părinţi, în această aventură riscă să nimerească în situaţii umilitoare, deşi singurul lor "păcat" este acela că nu sunt sănătoşi...

Închişi între betoane

Legal, lucrurile sunt clare. Persoanele cu dizabilităţi locomotorii trebuie să aibă acces nemărginit - prin rampe conforme, ascensoare, bare de sprijin şi locuri de parcare adaptate - la instituţii, şcoli, farmacii, spitale, mijloace de transport în comun, taxiuri, precum şi spre aşa numitele clădiri de utilitate publică, adică muzee şi biblioteci, magazine, restaurante şi hoteluri. În viaţa de zi cu zi, însă, lucrurile stau altfel...

"Avem circa 4.000 de membri, dar 500 care ne şi frecventează. Alţii stau mai mult în case ori s-au mutat la ţară", spune Boros Sarolta, preşedinta Asociaţiei Deficienţilor Locomotori Bihor. Asta şi deoarece blocurile comuniste, fără rampe şi ascensoare, îi împing la izolare. "Nu toţi îşi permit să-şi cumpere alte apartamente, la parter. Şi, oricum, blocurile nu au rampe la intrare", zice femeia.

Pasată de colo, colo...

Chiar şi acolo unde au fost amenajate rampe, acestea sunt prea abrupte sau prea înguste. Deci, pur decorative. Blocul din spatele străzii Corneliu Coposu, în care locuieşte Tunde Kiss, împreună cu fetiţa ei, Kincsö, născută în urmă cu 12 ani cu paralizie cerebrală şi tetrapareză spastică, nu are nici măcar o rampă de formă. Zilnic, femeia trece prin chinuri când o scoate şi când o urcă înapoi pe fetiţă în apartamentul de la etajul întâi.

Cele două trăiesc din indemnizaţia de 300 lei a fetei şi din salariul de asistent personal de 960 lei al mamei. Obosită şi disperată, femeia a cerut sprijinul autorităţilor locale pentru a cumpăra un elevator mobil. "M-au trimis de la unii la alţii, de la Primărie la ASCO şi mai ştiu eu pe unde. Unii mi-au spus să mă mut la parter. Şi dacă aş găsi un apartament la schimb, tot nu mi-aş permite să-l trec pe numele meu", zice Tunde.

Transport cu… răbdare

Nici lumea de dincolo de ziduri nu este mai primitoare. E adevărat, spun persoanele cu handicap, multe dintre piaţetele, străzile şi trotuarele reabilitate din Oradea, sunt adaptate cărucioarelor, dar au rămas destule locuri în care accesul la trecerile de pietoni sunt blocate de borduri înalte, iar trotuarele sunt fie prea înguste, fie ocupate de maşini.

O altă problemă este accesul la transportul în comun. În Oradea, doar 10 din cele 45 de tramvaie ale OTL, mai precis cele marca Siemens, şi 34 din cele 60 de autobuze au podele joase şi rampe de acces. De altfel, în urma unui control al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, primarul Ilie Bolojan a şi fost amendat cu 8.000 lei pentru că oraşul nu asigură condiţii de transport persoanelor cu dizabilităţi. "Legea ne obligă să asigurăm accesul, dar nu ne dă niciun indiciu de unde să scoatem banii pentru achiziţia unor vehicule noi, dotate corespunzător. Analizăm acum o ofertă pentru cumpărarea unor rampe mobile şi pentru tramvaiele vechi", spune directorul OTL Csuzi Istvan (foto).

Acum, cei care iau tramvaiul aşteaptă, în soare sau ploaie, până şi 40 de minute până ajunge un Siemens. "Ori aşteptăm mai bine de jumătate de oră în staţie, ori o duc pe jos până la şcoală. Nu am autobuz de aici din zonă", povesteşte mama lui Kincsö.

Blocaţi în trafic

În plus, persoanele în scaun cu rotile nu pot coborî din tramvai unde vor, căci în unele staţii, spre exemplu cea de lângă Poliţia Municipală, peroanele sunt prea înguste. Altele nu au treceri de pietoni în apropiere, cum este cazul celei de la magazinul Crişul şi celei de lângă Podul Dacia, unde traversarea se face prin pasaje subterane, dotate, evident, doar cu trepte. Soluţia? "Şcoala fetiţei mele este vizavi de Crişul. Sunt obligată să trec strada pe şosea, în cele câteva secunde când prindem roşu la maşinile care circulă pe acolo", povesteşte Tunde Kiss.

Nici cu taxiul nu e mai uşor. Deşi, potrivit Agenţiei Judeţene pentru Plăţi şi Inspecţie Socială (AJPIS), cele trei companii de taxi din Oradea au îndeplinit, în urma unor controale, cerinţa de a avea câte o maşină adaptată transportului persoanelor cu handicap, orădenii în scaun cu rotile povestesc că, de fapt, le sunt trimise maşini cu portbagajul mai mare, în care să-şi pună căruciorul până la destinaţie. Şi autorităţile publice locale au o singură maşină adaptată pentru transportul persoanelor în scaun cu rotile, cea a ASCO, care în urma unor cereri duce gratuit la şcoli 16 copii şi tineri pe zi.

Casa recuperării

O unitate care se confruntă cu problemele persoanelor cu dizabilităţi locomotorii este Centrul de Scleroză Multiplă, reabilitat de Primărie şi administrat de Fundaţia de Scleroză Multiplă. E un loc în care oamenii din scaune cu rotile se simt "acasă". Cu ajutorul unui microbuz adaptat, pacienţii sunt duşi, de trei ori pe săptămână, la sesiuni de recuperare la centru, precum kinetoterapie, drenaj limfatic, psihoterapie şi terapie ocupaţională.

De serviciile acestea nu beneficiază doar bolnavii de scleroză multiplă, ci şi alte persoane care suferă de afecţiuni ce au o recuperare similară. Este şi cazul Ioanei Erdei (37 ani). "Terminasem anul III la Sociologie când m-am operat de scolioză. Mi-a greşit medicul operaţia şi am ajuns în scaun cu rotile", povesteşte tânăra. De atunci, este nevoită să depindă de alţii pentru orice. Când s-a întors, de pildă, la facultate să-şi termine studiile, Ioana a realizat că, pur şi simplu, nu are cum să ajungă în sălile de curs...

Educaţie pe braţe

Universitatea din Oradea este una dintre instituţiile cu cele mai mari neajunsuri privind accesibilitatea persoanelor cu dizabilităţi, o singură clădire din tot campusul fiind dotată cu o rampă corespunzătoare. De altfel, în urma unui control din acest an, AJPIS Bihor a dispus aici nu mai puţin de 35 de măsuri, care se referă la instalarea unor rampe, montarea "mâinilor curente", redimensionarea pragurilor la băi şi a uşilor de acces spre acestea.

"Am dat în proiectare soluţii tehnice pentru clădirile de bază ale Universităţii. Vom licita sisteme de tracţiune, tip balustradă, care înlocuiesc acele rampe, atât pentru accesurile în clădire cât şi la etaj. Este o problemă nerezolvată, care ne frământă", susţine rectorul Constantin Bungău.

Până atunci, însă, studenţii n-au decât să-şi angajeze "cărăuşi" dacă vor să aibă acces la educaţie. "Pe mine m-au dus ai mei pe braţe la examene. Nu aveam cum să merg la toate cursurile. Şi când m-am dus după diplomă, a ieşit secretara în curte să mi-o aducă şi să semnez pentru ea", povesteşte Ioana Erdei.

Discriminaţi de mici

Nici în şcoli situaţia nu este mai bună. Din primăvară, inspectorii sociali ai AJPIS au verificat 250 de unităţi de învăţământ din judeţ, identificând nu mai puţin de 480 de probleme. Multe şcoli au rampe prost gândite, prea abrupte, nu asigură accesul la nivelul superior şi nu au băi dotate cu bare de sprijin.

În Oradea, până şi şcolile speciale, care educă tocmai elevi cu dizabilităţi, îi discriminează pe aceştia. Spre exemplu, Centrul de Educaţie Incluzivă "Orizont" nu are ascensor şi nici grup sanitar adaptat pentru persoanele cu dizabilităţi. La fel, Centrul de Educaţie Incluzivă în limba maghiară "Bonitas" are elevi în scaun cu rotile cărora nu le asigură accesul la etaj.

"Nu ştiu cine a reglementat că clasele primare să fie la parter şi cele gimnaziale la etaj. Deşi clădirea nu are lift, Kincsö are clasa la etajul I. Directoarea mi-a spus să o duc numai la şcoală, că se descurcă ei. Aşa că în fiecare dimineaţă o urcă doi sau trei angajaţi, uneori chiar şi directoarea, cu căruciorul pe scări", povesteşte Tunde Kiss.

Categorie exclusă

În ceea ce priveşte accesul în spitale, acesta este, în cele mai multe cazuri, asigurat. Nu peste tot, însă. AJPIS a descoperit că secţiile de neurologie, psihiatrie şi pneumoftiziologie ale Spitalului Municipal fie nu asigură accesul persoanelor cu dizabilităţi, prin instalarea de ascensoare, fie nu au băi dotate corespunzător.

Primăria Oradea are abia de ceva vreme un elevator mobil pentru scările din holul principal, după ce, mult timp, persoanele cu dizabilităţi au fost ţinute la poartă sau urcate cu ajutorul poliţiştilor locali pe scări. Dacă Consiliul Judeţean s-a dotat cu rampe, Prefectura, situată la etajul unei clădiri istorice, este practic inaccesibilă unei persoane în cărucior cu rotile. "Dacă există o cerere, coboară o persoană pentru a o prelua. Nu avem altă soluţie", spune prefectul Claudiu Pop. În schimb, Palatul de Justiţie, recent reabilitat, a fost adaptat, la fel şi Teatrul Regina Maria şi Cetatea Oradea, toate fiind dotate cu rampe sau elevatoare mobile.

Orădenii imobilizaţi dau la tot pasul peste farmacii, clinici, magazine, saloane şi chiar sedii de bănci care-i exclud. "Eu locuiesc în zona Calea Aradului şi am în jurul blocului o groază de magazine, dar nu pot intra în niciunul", povesteşte Ioana Erdei. Pe lângă toate dificultăţile pe care le întâmpină, îşi găsesc deseori şi locurile de parcare special rezervate lor ocupate de şoferi prea comozi, semn că mulţi semeni nu le înţeleg şi, mai cu seamă, nu le respectă suferinţa. Acestea sunt condiţiile în care persoanele imobilizate sunt nevoite să trăiască şi să se "dezvolte" în Oradea. O viaţă cu obstacole, în cel mai propriu sens al cuvântului...

ÎN CIUDA DESTINULUI
Performeri la baschet

Persoanele cu dizabilităţi spun că mallurile din Oradea sunt bine pregătite pentru a le primi vizita, precum şi unele restaurante şi cafenele. Nu toate, bineînţeles. Un exemplu frapant este Restaurantul Ciuperca, "dotat" cu o rampă impracticabilă, cu o înclinaţie aproape verticală. "Am fost într-o zi acolo şi ospătarul mi-a spus că mai bine îmi aduce comanda jos, să nu mă risc. Sigur n-aş fi putut urca nici cu căruciorul electric", spune Ghiţă, un tânăr născut cu multiple afecţiuni care-l ţin imobilizat.

În ciuda tuturor obstacolelor pe care le întâlnesc, unii se încăpăţânează să treacă peste handicap. Exemple bune în aceste sens sunt componenţii echipei de baschet în fotoliu rulant ASP Oradea (foto), care nu joacă baschet doar pentru relaxare, ci participă şi la competiţii internaţionale, reuşind astfel să-i râdă în faţă destinului.