Veneția de Oradea: Cum a ajuns satul Velența unul dintre cele mai vechi cartiere ale orașului de pe Criș (FOTO)

Oraşul tratat ca un organism creşte şi se dezvoltă. Unul dintre cele mai vechi cartiere orădene, Velenţa, are o poveste de sute de ani, care începe în Evul Mediu, pe când era sat.

BIHOREANUL vă arată părţi ale istoriei acestuia, mai vechi şi mai noi, evoluţia localităţii, transformarea sa în epoca modernă şi de după alipirea la Oradea.

Satul "veneticilor"

În cartea "Oradea-cetatea Bihor", istoricul Titus Livius Roşu scria despre Velenţa medievală şi modernă că era "un puternic centru românesc, politic, cultural-religios". 

Cea mai veche atestare documentară a satului Velenţa datează din 1291, cu numele Venecya, posesiune a Episcopiei Romano-Catolice. În secolul XIV documentele menţionează denumirile Vico venetiis, Venetiarum şi Venecia, "vico, vicus" însemnând că satul era oarecum înstărit. Se consideră că denumirea a fost dată de meşterii italieni stabiliţi aici în timpul construirii Cetăţii. O altă variantă, subliniată de Titus Roşu, este cea a "veneticilor", probabil tot italieni, ajunşi prin aceste părţi prin negoţul pe care îl făceau prin Europa de răsărit.

Asemănarea cu Veneţia ar putea veni pur şi simplu de la aspectul zonei, datorat multiplelor braţe ale Crişului Repede, încă neregularizat, aflat în nord, şi a apelor Peţei din sud. În Evul Mediu, cursul Peţei traversa aproximativ limita actualelor cartiere Cantemir şi Velenţa, alimentând şanţul Cetăţii. Localitatea ar fi fost şi "casă" a soldaţilor fortăreţei, astfel că pe hărţile vechi locul este denumit Katona Város - Oraşul Soldaţilor (foto).

Localitatea a trecut prin mai multe asedii turceşti, ultimul (1660) încheiat cu cucerirea Oradiei de către otomani, fiind cel mai devastator. Ocupaţia turcă a ţinut 32 de ani, iar după cucerirea Oradiei de către habsburgi (1692), locuitorii Velenţei încheiau o convenţie prin care aveau să colaboreze la refacerea urbei, locuite de maghiari, români, greci (macedo-români) şi sârbi.

Bisericile Velenţei

Pe uliţele neregulate au apărut în timp tot mai multe gospodării. În cartea "3 secole de arhitectură orădeană", istoricul Péter I. Zoltán arăta că, în mijlocul lor, în secolul XIV, exista o biserică romano-catolică, înlocuită în 1340 cu o alta din piatră, prin efortul episcopului Andreas Báthori. Lângă ea se afla o mănăstire a călugăriţelor clarise, ridicată în cinstea Sfintei Ana de către un episcop Andrei. Mănăstirea, ce dispunea de o baie cu apă termală pentru tratament, a dispărut cândva după 1566. Biserica în sine dispare şi ea din documente după 1660, iar abia după un secol, în 1756, catolicii velenţani au avut o biserică barocă a Sfintei Ecaterina.

Ea se afla în Templom Tér (Piaţa Bisericii, azi Piaţa Tineretului), dar motivele pentru care a fost demolată, probabil spre jumătatea anilor 1800, sunt necunoscute. Tot necunoscute sunt numele arhitectului şi meşterului actualei biserici, "Neprihănita zămislire" (foto sus). Cert e că aceasta a fost construită în 1858-1862 în stil romanic, cu elemente neogotice.

În Velenţa se află una dintre cele mai vechi biserici ortodoxe din urbe, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (foto jos). A fost construită în locul alteia din lemn în perioada 1768-1779, deci înaintea Bisericii cu Lună, astfel fiind prima biserică ortodoxă de zid de pe teritoriul actual al Oradiei. În 1864 a fost construit turnul, iar în interior sunt pictate 49 de icoane şi trei uşi cu inscripţii în limba greacă. Biserica, azi monument istoric, păstrează o colecţie de icoane pictate pe lemn şi pânză din secolul XVIII. Pe lângă ea funcţiona, în secolul XIX, o şcoală pentru copiii români din sat.

O altă biserică ortodoxă se află pe actuala Calea Clujului. Numită şi "Biserica de la barieră", fiind aproape de calea ferată, aceasta a fost greco-catolică până în 1948, când cultul a fost desfiinţat de comunişti. Ulterior, după 1989, la reînfiinţare, comunitatea greco-catolică a ridicat o biserică nouă pe strada Alexandru Andriţoiu, "Schimbarea la Faţă",  sfinţită în 2012, replică a catedralei greco-catolice Sfânta Treime din Atena, ridicată în stil bizantin.

Biserica reformată a cartierului a fost construită mai târziu, în 1922, pe strada Anton Bacalbaşa, cu un turn adăugat ulterior, în 1950, şi supraînălţat în 1969.

Ocupaţii diverse 

Geografia Velenţei a înlesnit cultivarea şi prelucrarea cerealelor. În Evul Mediu şi în epoca modernă, localnicii se ocupau cu agricultura, stupăritul, cojocăritul şi curelăritul, comerţul fiind "specialitatea" comunităţii de aromâni. Pe Peţa au apărut mori de cereale. Una, activă până în zilele noastre, se afla între satele Velenţa şi Seleuş. Moara a fost construită din lemn în secolul XVIII şi era acţionată de apă printr-o roată cu pale. Mai târziu, construcţia a fost înlocuită cu una zidită (foto), iar în 1911 a fost cumpărată de Vilmos Rollinger senior, care a modernizat-o.

În procesul productiv erau folosite trei perechi de pietre şi trei valţuri, rezultând trei tipuri de făină, capacitatea zilnică fiind de 4-5 tone. În perioada interbelică, moara a primit un motor pe gaz şi o roată cu pale din inox, capacitatea crescând la 8 tone pe oră. Naţionalizată în 1949, a continuat să funcţioneze constant, chiar dacă între timp cursul Peţei a dispărut.

O altă unitate industrială se afla pe actuala stradă Miron Costin, unde la început funcţiona o manufactură de spirt. În jurul anului 1850, Antal Léderer şi Ferenc Kálmán au cumpărat-o şi au modernizat-o, în 1875 producţia ajungând la 30.000 de hectolitri. Mai târziu s-a extins cu o fabrică de lapte şi o moară cu aburi. În anii 1930 şi în perioada comunistă aici a mai funcţionat doar moara, numită popular Moara Răsăritului.

Alte fabrici importante se aflau pe Calea Clujului: fabrica de spirt şi drojdie Mór Moskovits şi Fiul, plus o fabrică de ciment. În apropierea Pieţei Tineretului se afla o fabrică de unelte şi maşini agricole, iar în zona străzii Războieni o fabrică de îngrăşăminte şi una de lacuri şi vopsele.

În sistematizare 

În 1722, Velenţa era târg iobăgesc, ţăranii lipsiţi de pământ lucrând pentru stăpânii feudali. Populaţia era de circa 650 de locuitori, existând preoţi ortodocşi şi câte unul romano-catolic şi greco-catolic. 50 de ani mai târziu, în Velenţa locuiau 256 familii, astfel că populaţia putea trece de 1.000 de locuitori.

Velenţa a devenit cartier al Oradiei în 1860, prin unificarea cu Subcetate, Oraşul nou şi Olosig. Unităţile industriale erau deservite de o cale ferată pe Calea Clujului până pe Griviţei, intrând în remiza de tramvaie construită în 1906. Cartierul avea o farmacie, un spital şi şcoală, iar după 1870 şi o mică staţie de tren pe noua cale ferată Oradea - Cluj. Modernizări mai importante au avut loc după 1900 şi în perioada interbelică, prin regularizarea Crişului Repede şi introducerea electricităţii.

În 1944, Velenţa a fost afectată de bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial, iar după 1954 aici au început să fie trasate străzi noi şi s-au delimitat locuri pentru case. O parte a vechilor artere au fost pietruite, iar trotuarele pavate cu plăci de ciment. Importanţa industrială a cartierului a crescut prin amenajarea unei zone de depozite, a triajului CFR şi a unui punct de lucru al Trustului de Construcţii.

Urbanizarea s-a făcut puternic simţită abia la finalul anilor 1960, prin construirea autogării şi a blocurilor dintre străzile Războieni - Seleuşului - Timotei Cipariu. În anii ’80 a început sistematizarea prin demolarea caselor către strada Eftimie Murgu şi construirea, în locul lor, a 848 de apartamente (foto). Ulterior a fost reconstruită şi zona străzii Andriţoiu.

În total, în Velenţa au fost ridicate 3.500 de apartamente şi garsoniere. Planurile prevăzuseră alte câteva sute pe strada Războieni, până în colţul cu Muntele Găina, şi pe Seleuşului, artera urmând să fie îndreptată pentru a deveni una principală între Nufărul şi Calea Clujului, unde era prevăzut un nou pod peste Criş.

Abia după 1990 străzile au fost modernizate, iar linia de tramvai a fost desfiinţată. Activităţile industriale au dispărut, au apărut noi locuinţe, spaţii comerciale şi pentru servicii. În zona de depozite s-a deschis un terminal intermodal privat, în plan fiind amenajarea unui centru de cartier. După sute de ani, Velenţa rămâne o zonă importantă a Oradiei, cu multe poveşti vechi, altele noi urmând să tot apară.

ISTORIE ASCUNSĂ
Cimitir evreiesc 

Un loc aparte al Velenţei este cimitirul evreiesc ortodox (foto), aflat în partea estică, pe strada Războieni, aproape de calea ferată. Comunitatea evreiască orădeană a crescut între secolele XVIII-XIX, numărând în perioada interbelică circa 20.000 de persoane. În perioada 1900, de dezvoltare puternică a urbei, aceasta deţinea o parte a industriei locale, de pildă cea a materialelor de construcţii, precum şi diverse afaceri în servicii. 

În ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, în Velenţa a existat un cimitir interconfesional, în timp ce un cimitir evreiesc exista în Oradea - Oraşul nou, în zona străzii Lebedei de azi. În 1800, însă, terenul cimitirului velenţan a fost cumpărat de comunitatea evreiască, mormintele din Oraşul nou au fost strămutate, iar un an mai târziu avea loc prima înhumare a unui evreu aici.

Astfel, o parte a pietrelor funerare provin din vechea locaţie, în timp apărând şi altele, având gravate numele unor familii importante, precum Stern, Ullmann, Weinberger ori Grünwald.

Ultima înhumare a avut loc în anul 1952, în prezent aflându-se într-o stare relativă de deteriorare. Totuşi, cimitirul este întreţinut şi se poate vizita cu acordul Comunităţii Evreilor din Oradea.