Vulcu, dragostea şi variaţia

Într-o relaţie extraconjugală nu se află doar două persoane, un el şi o ea, ci şi ceilalţi, înşelaţii de acasă. Iar pe măsură ce intră şi ei în poveste, drama se extinde ca o eczemă de neoprit. Deşi numărul 4 duce cu gândul la o formă cu unghiuri, piesa de teatru "Dragoste, în patru tablouri" nu mi-a lăsat imaginea unui pătrat, ci mai degrabă a unui cerc. Un cerc vicios în care se produce o dramă circulară, cu poveşti întrepătrunse surprinzător şi vulcanic.

Cum totul se învârte în jurul sexului frumos, piesa elveţianului Lukas Bärfuss e dusă în spate de poveştile a două femei. Daniel Vulcu, aici în postură de regizor, a mers pe mâna tinerilor. Evely, a cărei fragilitate e construită cu duioşie de Georgia Căprărin, este o femeie atât de nesigură şi disperată încât ajunge să-l curteze pe valetul hotelului în care comite amantlâcul cu doctoraşul ei secret. Tot ea furnizează şi una din cele mai provocatoare, dar şi decente în acelaşi timp, scene de nuditate jucate la Oradea.

Dar doctoraşul (Radu Tudor) are acasă o soţie. Cum va reacţiona Susan dacă va afla de aventura soţului? Jucat de Anda Tămăşanu, personajul soţiei înşelate devine tot mai convingător pe măsură ce îşi dă drumul frustrărilor, angoaselor şi disperării. Schimbă brusc stările, răscoleşte atenţia, ironizează, şochează. Merge atât de departe încât are nevoie de un avocat. Acesta (Alin Stanciu) are şi el probleme acasă - mocneşte de violenţă reprimată, mai înspăimântătoare în tensiunea generală decât 10 ameninţări, 5 palme şi o sugrumare conjugală. Unde se vor întâlni toate acestea şi la ce vor duce?

Jucată la Moara Răsărit ("hală" artistică neconvenţională, provenită, cum îi spunele numele, din dezafectarea unei unităţi industriale cu o istorie de peste un veac), ultima premieră din această stagiune a Trupei Iosif Vulcan de la Teatrul Regina Maria Oradea justifică alegerea spaţiului. Ca să ajungi la locul tău, trebuie să traversezi scena, un fin şi ironic bobârnac prin care regizorul semnalează că toţi ne putem confrunta cu aceleaşi probleme în cuplu.

Scenografia merită laude pentru versatilitate. Decorurile, patru la număr, se schimbă spectaculos şi zgomotos (poate un pic cam lent), cu jazz psihedelic în fundal, bine mulat pe trăirile personajelor. De remarcat admirabilul efort al tânărului actor George Dometi, un adevărat jolly joker al piesei, care din 5 roluri mici face o performanţă mare.

Şi ar mai fi o vedetă în spectacol: cuvântul "variaţie", ce apare obsesiv în toate tablourile. Ca punct de pornire al întregului scenariu, variaţia este acel ceva pe care un singur om nu îl poate oferi. Iar atunci când e căutată în alte locuri, variaţia devine ceva abominabil, condamnabil, suma slăbiciunilor şi a tuturor păcatelor. Când, la final, vi se vor pune în faţă oglinzile de pe scenă, să vă întrebaţi dacă nu e aşa.