Nu sunt țigani în România

Acum câţiva ani, DSP-ul a convocat presa la o discuţie, cu gândul de-a face o campanie de informare publică. Era perioada epidemiei de rujeolă, când încă vajnicii luptători împotriva vaccinării mai aveau guiţ. Medicii ne-au explicat atunci cum, dacă rata de vaccinare nu trece de 97%, mulţi copii vor muri cu zile.

Au recunoscut cu jumătate de gură că marea problemă sunt ţiganii din colonii, care nu-şi vaccinează copiii, dar nu cumva să scriem aşa ceva, că ne vor ataca cei de la Discriminare şi ONG-urile care prosperă pe seama persoanelor defavorizate. Acţiunea, aşa cum era de aşteptat, n-a avut mare efect, pentru că ne adresam unei categorii care nu are presa în obiceiurile de consum.

Era clar de pe atunci că, ignorând problemele ţiganilor, nu vom rezolva nimic. Acum, de când cu pandemia, mi s-a întărit această convingere. Degeaba îi acuzăm pe romi că răspândesc coronavirusul. De fapt, nişte români transmit boala altor români. Iar segregarea ţiganilor sau ignorarea existenţei lor nu va rezolva problemele.

La Vadu Crişului, romii nu au vrut nici măcar să fie testaţi, în vreme ce milioane de conaţionali ar da bani grei ca să fie verificaţi. Sigur că s-ar putea aplica metoda clasică ce a dat mereu rezultate, la alegeri de exemplu. Dacă medicii ar fi însoţiţi de primar şi bulibaşă, iar acţiunea ar fi condimentată cu nişte ulei şi făină, cerbicia celor din şatre ar fi uşor de învins.

Numai că, pentru o rezolvare durabilă a problemei celor defavorizaţi, nu trebuie să pătrundem în colonii cu jandarmi, mascaţi şi poliţişti, ci cu preoţi adevăraţi, cu medici dedicaţi şi profesori cu vocaţie.