Lupta Justiţiei cu Dreptatea

Se zice că unde-s doi români sunt trei păreri, dar mai nou unde-s doi jurişti opiniile sunt fără număr. Ceea ce azi e într-un fel, mâine e întors pe invers, chiar de acelaşi specialist. Însăşi CCR, deşi Constituţia a rămas în litera ei aceeaşi, îi găseşte noi „spirite”.

A făcut „curat constituţional”, de pildă, ca preşedintele, personajul politic cel mai legitim, ales direct de popor şi cu cele mai multe voturi, să fie micşorat ca simplu „notar”, executant întocmai şi la timp al deciziilor unui „tehnocrat” vopsit, formal neafiliat partinic, dar funcţionând făţiş ca o curea de transmisie a dorinţelor singurului ins care l-a „ales” ca şi (sic!) ministru al Justiţiei.

Urmarea e că, după ce-a umblat decenii întregi cu capul spart, ba fiind în amorţeală, ba dând semne de deşteptare, Justiţia i-a crăpat capul Dreptăţii înseşi. O face zi de zi cu ajutorul unor „ciomege” cărora unii le zic chichiţe avocăţeşti, iar juriştii instrumente procedurale.

E adevărat, înţelepţii Romei antice se sfădeau şi ei dacă gâştele care au salvat Capitoliul, simţind apropierea barbarilor, au găgăit în latina vulgară sau în latina academică. Acum, însă, măiestria juridică de a despica firu-n patru a ajuns la o desăvârşire fără precedent în istoria lumii întregi.

Marii „Dreptaci” ai ţării, mai pricepuţi decât Dreptul Roman şi Codurile Napoleoniene la un loc şi toţi de stânga, de la şeful CCR la cel al Comisiei Iordache, se întrec în tehnicalităţi pentru a justifica aberaţii incompatibile cu civilizaţia însăşi, cea mai aiuritoare fiind instituirea dreptului unui condamnat de drept comun de a conduce o ţară „pe persoană fizică” şi de a schimba întreaga legislaţie, penală, civilă şi administrativă, aşa încât „gulerele albe” să nu mai poată fi trase niciodată la răspundere.

Rezultatul e încocostârcitor: vocea experţilor, amplificată de vuvuzelele mediatice ale marilor tâlhari, ne spune de la obraz că darul cel mai potrivit României Mari de Centenar e iertarea celor care fac ţara să dispară. Vechile legi nu-s bune, zic ei, fiindcă trimit oameni nevinovaţi la puşcărie. Iar pentru ca toţi să credem minciuna repetată până la transformarea în adevăr, ni se spune că procurorii bagă inocenţii „la beci” folosind - oroare! - informaţii furnizate de „servicii”.

Astfel de raţionamente juridice clatină, acum, şi cel mai mare dosar de corupţie înregistrat vreodată în Bihor. Avocaţii lui Alexandru Kiss ne conving că nu există dovadă mai clară a nevinovăţiei onor clientului lor decât faptul că vinovăţia i-a fost dovedită cu ajutorul serviciilor.

Uitând de dictonul „fiat Justiţia pereat mundus” (să fie dreptate chiar de-ar pieri lumea), maeştrii barei ne zic, scriitoriceşte, că-i mai bine să scape 99 de nevinovaţi decât să fie condamnat pe nedrept un singur nevinovat. N-au însă a se teme: în România zilelor noastre mai degrabă va fi osândit un singur vinovat din 99. Evident, cel care nu-şi permite să achite onorarii grase avocaţilor şi şpăgi consistente judecătorilor...