De ce mâncăm atât de mult?

Au trecut sărbătorile, s-au terminat colindele din magazine şi de la radio, Hruşcă s-a întors în Canada, Moş Crăciun a plecat şi el de unde a venit, brazii au început să se adune pe la tomberoane ca nişte homeleşi, sticlele s-au golit până la ultima, concediile s-au încheiat, vacanţa e pe sfârşite. Am început să contorizăm risipa făcută cu mâncarea, dar şi efectele ei, şi să ne întrebăm neretoric: De ce mâncăm atât de mult de sărbători?

Întrebarea asta mă macină de mult timp. Ce motiv ne-ar putea face să înghiţim în câteva ore, la o masă, hrană ce ne-ar putea ajunge două zile? Singura explicaţie pe care am găsit-o şi care stă în picioare poate fi şi cea mai ciudată, scandaloasă chiar. Cred că exagerăm cu mâncarea din pricina... sărăciei! Nu, nu a sărăciei de acum, ci a sărăciei adevărate, crunte, de pe vremea străbunilor.

Când abia aveai ce pune pe masă în zilele obişnuite, iar foamea îţi bântuia intestinele săptămâni la rând, o ocazie specială gen Crăciun, Paşte sau căsătorie marca o binevenită schimbare de atitudine. "Gata cu foamea, acum e momentul să ne îmbuibăm! E sărbătoare, nu mai trebuie să suferim de foame! Să înceapă excesele!".

Explicabilă în vremurile de atunci, îmbuibarea de acum nu-şi mai găseşte nicio justificare. Ne hrănim mult mai bine în viaţa de zi cu zi, foamea nu ne mai face zile negre, caloriile nu ne lipsesc, şi nici nu mai simţim nevoia să îngurgităm 6 feluri de mâncare în 6 ore. Dar totuşi o facem, cheltuind prosteşte bani şi declarând război organismului. De ce? Pentru că aşa e obiceiul! Şi cine are curajul să se ia la trântă cu tradiţia strămoşească?

Ca semn al gradului de civilizaţie, porţiile de mâncare au crescut de-a lungul timpului. Dacă stăm să gândim limpede, ar fi trebuit să se întâmple exact contrariul. Porţiile mici, deşi suficiente, au ajuns să fie considerate insultătoare, semn de nepoliteţe, ba chiar să provoace panică: "Dacă nu mă satur? Dacă o să-mi fie foame în continuare? Dacă mă ridic de la masă cu burta goală? Ce mă fac?"...

Când sărbătorile vor fi doar motive de a aduna familii şi oameni dragi la un loc, când poveştile şi semnificaţiile lor vor avea prioritate în faţa meselor încărcate, când ceremoniile private vor fi doar simple cine cu dans şi voie bună, când enoriaşii nu-şi vor mai trage coate în coaste pentru o sticlă cu agheazmă, atunci vom fi mai limpezi şi ne vom simţi mai aproape unii de alţii.

Până atunci, creierele vor da comanda "Mâncare!", iar organismul, ca un slujbaş obedient în faţa şefului, se va pune pe digerat şi stocat. Vom continua să ne umflăm fără să înţelegem de ce, în timp ce vom mârâi cu gura plină "Doamne ajută!" printre sughiţuri, râgâieli şi pastile de Colebil şi Triferment.