Comisia de Bun-Gust

Trec aproape zilnic pe lângă o casă cu etaj, destul de drăguţă, dar suficient de ghinionistă încât să fie împopoţonată cu un gard de bolţari ridicat la nici 2 metri distanţă de ea. Un gard urât, parcă neterminat, care îi acoperă aproape jumătate din faţadă.

Cele două elemente, casa şi gardul, formează o combinaţie ce dăunează ochiului încă de la prima vedere. Ambele se află la şosea, într-o zonă destul de circulată, fapt care amplifică impactul vizual. În acel colţ de stradă, Oradea e destul de urâtă.

Mai trec uneori pe lângă un magazin amplasat pe o arteră principală a oraşului. Lung de câţiva zeci de metri, are peretele exterior aproape integral de sticlă. Dincolo de vitrină, însă, oroare! Un raft imens, plin cu mărfuri, orientat cu faţa înspre interior, deci, cu spatele la stradă, zgârie privirea şi dă vertij.

Seara, când becurile magazinului sunt aprinse, imaginea e şi mai depresivă. Din dorinţa de a-şi extinde galantarele, patronul a sacrificat aspectul, astfel că ceea ce ar fi putut fi un câştig pentru estetica zonei a devenit o durere. Şi acolo, Oradea e urâtă.

Mai trec uneori pe lângă o casă modestă, dar bine întreţinută, cu o curte foarte frumoasă, amplasată pe colţ, la intersecţia a două străzi. Curtea îi e plină de flori şi verdeaţă atent îngrijită, iar împreună cu culorile casei din fundal creează un tablou care mă binedispune de câte ori trec pe acolo.

Cum de am văzut toate acestea? Simplu. Spre deosebire de exemplul din primul paragraf, proprietarul şi-a delimitat proprietatea cu un gard de sârmă, alegând să împartă frumuseţea curţii cu trecătorii, cu oraşul, în loc să o ţină doar pentru el. Aici, Oradea e frumoasă.

Orice construcţie, mare sau mică, civilă sau industrială, istorică sau modernă, afectează imaginea unui oraş. Cu funcţionalităţi diverse, cu bugete şi culori diferite, clădirile par uneori să crească una lângă alta ca într-un joc al soartei. Iar definiţiile diferite despre frumos pe care le au oamenii amplifică hazardul. Dacă ar exista o Comisie de Bun-Gust, probabil că s-ar fi sesizat din oficiu în primele două cazuri pomenite în articolul de faţă şi ar fi reuşit să schimbe ceva.

Dar Comisia de Bun-Gust nu va exista niciodată, poate tocmai din cauză că bunul-gust este o noţiune prea relativă. Iar pentru cei care construiesc garduri de neam prost şi le vopsesc în verde şi roz, ar fi o instituţie profund nedemocratică, un atentat la propria libertate de gândire, un braţ malefic al statului paralel.

Dacă s-ar înfiinţa, totuşi, o asemenea comisie ar avea potenţialul de a se transforma în timp în instituţie de sine stătătoare, poate chiar în minister. Şi atunci s-ar duce din nou totul naibii...