Casa Românilor: Cum se organiza comunitatea românească din Bihor în dificilii ani de după Marea Unire (FOTO)

La finalul anilor ’20, viaţa politică, culturală şi economică a Oradiei, deşi crescuse de la Marea Unire, nu se ridica la nivelul aşteptat.

De aceea, la iniţiativa liderilor bisericilor şi a oamenilor de cultură români locali, s-a trecut la înfiinţarea unei asociaţii care să grupeze, să ajute şi să reprezinte interesele asociaţiilor româneşti, ale scriitorilor, actorilor, ziariştilor, medicilor şi meseriaşilor români din Bihor. I s-a găsit un nume pe măsură: Casa Naţională.

Apel pentru cooperare

În scopul consolidării activităţii culturale, pe 12 iunie 1929 a fost lansat apelul de înfiinţare a Casei Naţionale. Acesta a fost semnat de către episcopul ortodox Roman Ciorogariu, episcopul greco-catolic Valeriu Traian Frenţiu şi Arhiereul Andrei Crişanul, după o consultare iniţială cu avocatul Aurel Lazăr, pe atunci preşedinte al Comisiei Interimare al Oradiei. Apelul era adresat tuturor celor care puteau contribui la ridicarea spirituală şi culturală a urbei, iar după câteva zile, în sediul Prefecturii, a şi avut loc şedinţa de constituire a Casei. "Publicul românesc a răspuns cu mult entuziasm apelului şi a umplut sala până la ultimul loc", relata ziarul Tribuna.

Potrivit articolului de presă, nevoia unei astfel de entităţi a fost expusă de Andrei Crişanul, care a arătat că nevoile idealului naţional nu erau atinse "la nivelul aşteptărilor noastre dinainte". "Suntem adânc divizaţi, mai ales în organizaţii politice de partid cari luptă sângeros între ele. Din această cauză, sub aspect social, n’am ajuns să românizăm acest oraş. Ce e de făcut?", întreba acesta. Soluţia: crearea unei "puternice opinii publice româneşti", iar "micile cetăţui culturale să le reunim în Casa Naţională a judeţului Bihor".

Scopul declarat al Casei era dezvoltarea unităţii culturale a românilor din Bihor, printr-o mai bună legătură între locuitorii Oradiei şi cei ai satelor, prin înfiinţarea unei biblioteci, a unui muzeu, respectiv prin organizarea de şezători cultural-literare, conferinţe, audiţii muzicale, reprezentaţii teatrale, coruri, expoziţii, excursii, etc.

Deschisă în plină criză

Crizei identitare invocate de propunătorii Casei i s-a adăugat crahul economic, început în 1929 şi care a lovit Oradea destul de puternic. Totuşi, în ianuarie 1930, când numărul şomerilor, al cerşetorilor şi infracţionalitatea creşteau, începea amenajarea clădirii-gazdă a Casei Naţionale.

Inaugurarea a avut loc pe 26 ianuarie, Primăria implicându-se financiar în amenajări. Spaţiul avea o sală de şedinţe şi de serbări, o sală de lectură, o bibliotecă, o sală de jocuri, un bufet, un birou-secretariat şi camere pentru găzduirea unor societăţi culturale. Mai târziu, în 1933, era deschisă şi grădina de vară, dotată cu terasă, chioşc şi o fântână arteziană.

Primul preşedinte al Casei a fost Andrei Ilie, prim-preşedintele Curţii de Apel. Vicepreşedinţi erau Aurel Lazăr, Nicolae Zigre şi Iosif Iacob. Festivitatea inaugurării a fost o adevărată sărbătoare locală, presărată cu discursuri şi momente muzicale ale corului Hilaria. În seara deschiderii s-a ţinut un concert al pianiştilor Viorica Tulbure şi N. Gutmann şi o horă.

Obligată la creştere

În volumul "Asociaţiile culturale din Bihor în perioada interbelică", istoricul Radu Romînaşu (foto) arată că, la începutul funcţionării, Casa s-a axat pe atragerea masivă de membri. Au fost întocmite liste speciale de înscriere, difuzate în instituţiile publice din judeţ. Invitaţiile de participare mergeau şi către bancheri, dar numărul membrilor activi a trecut puţin peste 200, în 1938.

Pentru înfiinţarea unei biblioteci proprii, instituţia a făcut apel către edituri şi bihoreni să doneze publicaţii de orice tip, ziare, reviste, cărţi, manuale şcolare, broşuri tipărite în limba română după 1 decembrie 1918. În clădirea Casei Naţionale au funcţionat, mai târziu, editura proprie şi o librărie.

Casa Naţională era deschisă toată ziua, până noaptea la ora 2, seara fiind programate petreceri şi ceaiuri dansante. Efectul de început a fost reducerea clientelei localurilor din centru, mulţi muşterii alegând să meargă la Casă pentru o bere şi un joc de remi.

Dar entuziasmul inaugurării din ianuarie 1930 s-a stins rapid. În septembrie acelaşi an, presa orădeană, dezamăgită, arăta: "Încetul cu încetul, românii au început să se rărească. A venit apoi vara şi saloanele Casei Naţionale au rămas pustii. Vara a trecut, dar românii noştri n’au mai revenit aci". Cu timpul, jocurile şi alcoolul au fost interzise în incintă, beţiile fiind responsabile pentru felurite distrugeri.

"Cluster" pentru asociaţii

Mergând pe firul "unităţii naţionale", unul din principiile Casei a fost cooperarea asociaţiilor culturale locale, prin adunarea lor. Astfel, se spunea atunci, s-ar fi putut crea un "centru" mai puternic de "românism" la graniţa de vest.

Orice asociaţie românească cu profil cultural, economic şi social putea ocupa o cameră a clădirii, în schimbul unei taxe anuale. Calitatea de membru putea fi acordată oricărui român din Oradea şi judeţ cu vârsta minimă de 18 ani.

Chiriaşilor li se punea la dispoziţie tot ce aveau nevoie: spaţii, garderobă, aparatură, mobilier, astfel încât să fie încurajaţi să desfăşoare acolo activităţi cu prioritate. Exista o sală dotată cu scenă şi cortină, scaune şi radio. Casa mai acorda şi sprijin bănesc, provenit din cotizaţii şi donaţii, inclusiv de la Primărie.

Unul din primii "musafiri permanenţi" a fost ziarul Gazeta de Vest, înfiinţat în 1929. Casa Naţională îi găzduia redacţia şi îi sprijinea, financiar, apariţia. Un altul era asociaţia Cele Trei Crişuri, care, în schimbul găzduirii, s-a oferit să pună la dispoziţia tuturor membrilor Casei biblioteca şi colecţia sa de presă, cu titlu gratuit. Ateneul Român - filiala Oradea a fost o altă asociaţie care şi-a început conferinţele ştiinţifice şi literare în februarie 1930.

Organizaţiile din învăţământ prezente aici erau Asociaţia Corpului Didactic şi Centrul studenţesc.

Evenimente diverse

La trei ani după înfiinţare, Casa era mai degrabă un loc de petreceri şi cazino decât un centru cultural. Pentru atragerea publicului, atât pe specialiştii şi oamenii de cultură, cât şi pe cei cu şcoală puţină, conducerea Casei Naţionale, prin avocatul Nicolae Zigre (foto), propunea evenimente împreună cu fundaţiile găzduite. Au fost organizate şapte secţii: pentru cultură şi propagandă naţională, de etnografie, de muzică, una economică, una medico-sanitară, alta industrial-comercială, respectiv cea dedicată sportului.

Casa Naţională a publicat sau a subvenţionat publicarea de broşuri despre istoria Bihorului, despre sate, minorităţi şi viaţa lor spirituală, despre muzică şi teatru, biografii ale unor personalităţi. Pentru combaterea acţiunilor revizioniste ungare, a organizat şi două mari proteste publice, în 1932 şi 1933, cu mii de participanţi.

Tot aici se ţineau conferinţe ştiinţifice, cu profesori universitari din ţară şi străinătate, pe domenii precum istorie, muzică, economie, geografie, sănătate şi fizică. În 1938, de pildă, istoricul Nicolae Iorga susţinea aici o conferinţă despre Cehoslovacia, finanţată de Casă cu 5.000 lei.

Banchet pentru Enescu

Pentru crearea unei trupe de teatru româneşti în oraş, Casa Naţională a colaborat cu Primăria Oradea şi cu Teatrul Naţional din Cluj, acordând subvenţii anuale pentru spectacole. În saloanele proprii se ţineau reprezentaţii teatrale şi recitări de poezii şi proză şi erau sărbătoriţi actori români importanţi, precum Toni Bulandra, în 1933.

Cu ocazia concertului susţinut în Oradea, în 1931, George Enescu (foto) a fost oaspete al Casei Naţionale, unde a fost organizat un toast în cinstea sa şi i-a fost acordat titlul de cetăţean de onoare al urbei. Tot în onoarea lui s-a ţinut o serată dansantă, cu invitaţi din rândurile conducerii administrative locale şi judeţene.

În sălile Casei se ţineau şi expoziţii de pictură, sculptură, ţesături, fiind creat inclusiv un muzeu etnografic, cu obiecte casnice, mobilier, port popular şi obiecte bisericeşti, donate şi cumpărate de la săteni. Din patrimoniul muzeului au făcut parte inclusiv masa pe care a fost scrisă Declaraţia de la Oradea din 12 octombrie 1918, de afirmare a independenţei românilor din fostul Imperiu, şi peste 1.000 de piese arheologice.

Duminicile erau rezervate ceaiurilor dansante, unele caritabile, organizate, majoritatea, de Reuniunea Femeilor Române. Erau adresate în special elitei locale şi cuprindeau repertorii cunoscute din muzica contemporană. Regulat aveau loc concerte ale corurilor locale şi din ţară, iar luna decembrie era rezervată colindelor.

Lucrurile au mers mult din inerţie, iar destrămarea României Mari, în 1940, şi căderea oraşului în Ungaria hortistă, au însemnat şi desfiinţarea reuniunilor culturale orădene. Eforturile de legare a unei tradiţii culturale româneşti locale s-au văzut zădărnicite, iar moştenirea Casei Naţionale s-a risipit, nemaiputând fi organizată de atunci. A rămas amintirea sa. Şi o idee care, în cele din urmă, va izbândi...

"ÎNTRU ŢINERE MINTE"

Monumente noi pentru oraş

În anii ’30, Casa Naţională s-a implicat şi în amplasarea unor monumente, pentru care strângea periodic fonduri şi angrena personalităţi ale momentului. O primă realizare a fost amplasarea unei plăci dedicate lui Aurel Lazăr, în 1934, pe casa unde a locuit.

Dar s-a dorit mult mai mult. Pentru ridicarea unor busturi sau statui dedicate lui Emanuil Gojdu, Nicolae Jiga, episcopului Mihai Pavel sau lui Traian Moşoiu, în anii 1935-1940 erau deschise nu mai puţin de 25 de liste de subscripţie. Câteva mii de cărţi poştale au fost tipărite şi răspândite în toată Transilvania, iar din banii strânşi pe ele (5 lei bucata) urmau să se realizeze monumentele. Se solicita ajutor bisericilor, băncilor, instituţiilor culturale şi primăriilor. Busturile urmau să înconjoare statuia regelui Ferdinand din Piaţa Unirii.

Banii strânşi au ajuns doar pentru dezvelirea bustului generalului Moşoiu de lângă catedrala greco-catolică, pe 7 noiembrie 1937. În judeţ au fost realizate monumente ale soldaţilor români căzuţi în plasa Marghita, respectiv în Cărpinet. Campania a generat şi nemulţumiri, întrucât artiştii contactaţi pentru realizarea lucrărilor erau străini, cei români acuzând lipsă de loialitate.