Biciul şi zăhărelul

Încăpăţânatul primar al Oradiei se va alege curând cu noi înjurături. Deşi liberal, deci măcar teoretic adept al intervenţiei minimale a statului în viaţa şi afacerile private, şi cel puţin reverenţios faţă de proprietatea privată, edilul a iniţiat la finele anului trecut o nouă măsură nepopulară, care va "lovi" curând în proprietarii clădirilor aflate în paragină. Concret, orădenii ce deţin imobile degradate şi nu le repară vor fi supra-impozitaţi la un nivel dublu faţă de cel standard în primul an, iar în timp, dacă persistă în ruină, chiar şi de cinci ori peste.

Tot românul (inclusiv cel de etnie maghiară) deja se căinează: dacă până acum n-am avut bani să-mi repar faţada, cu atât mai puţin o să am dacă Primăria mă "arde" la buzunar! O spune, după cum vă puteţi convinge chiar dintr-un articol publicat de BIHOREANUL pe această temă, însuşi proprietarul a nu mai puţin de 7 (şapte) apartamente într-o clădire aflată în buricul târgului, pe strada Tudor Vladimirescu.

Niciun astfel de proprietar nu se plânge, însă, că pune în pericol viaţa cuiva (asta nemaivorbind de estetica urbană), iar cum memoria colectivă e scurtă, merită amintit că pericolul nu e deloc imaginar, precum în povestea drobului de sare de pe acoperiş, ci cât se poate de concret. Ca dovadă, s-a şi întâmplat acum câţiva ani, în Velenţa: un bărbat a murit stupid pe un trotuar, strivit ziua în amiaza mare de o bucată din faţada unei case din strada Timotei Cipariu.

La fel, niciun proprietar de ruine nu se plânge că dacă se conformează obligaţiei de a le repara va beneficia 5 ani de scutire la plata impozitului. Deşi, la drept vorbind, ceilalţi contribuabili s-ar putea revolta de vreme ce, de pildă, locatarul unui bloc nu poate visa la înlesnire, ba dimpotrivă, contribuie la facilitatea oferită proprietarului de casă. La fel se poate supăra cel care deja şi-a reparat de bună-voie casa: pe mine de ce nu mă scuteşte Primăria? Unii ar putea zice, deci, că suferă o discriminare, în timp ce alţii pot socoti că scutirea e un stimulent. Situaţia este similară, cred eu, cu a cetăţeanului care îşi cumpără o maşină prin Programul Rabla şi primeşte de la stat vaucere pentru reducere cu condiţia să-şi predea maşina veche, poluantă şi periculoasă, pe când altul şi-a cumpărat maşina la preţ întreg.

Tot în acelaşi câmp aş face comparaţia şi pentru cei care nu vor să admită necesitatea coerciţiei pentru proprietarul neglijent, acuzând ingerinţa "statului" în "sfânta proprietate" privată: degeaba ai o maşină şi vrei să circuli cu ea dacă nu ai ITP-ul care să ateste că starea ei nu pune pe nimeni (nici măcar pe proprietar) în pericol.

Să recunoaştem, aşadar, că într-o ţară în care nimănui nu-i pasă de celălalt, dar în care fiecare ar vrea să fie frumos, sigur şi confortabil, alte soluţii nu există: cine nu respectă nişte norme, nişte standarde, să plătească. Cine refuză zăhărelul să suporte biciul. Să lăsăm, zic eu, populismele la o parte şi să nu plângem soarta proprietarilor "sărmani".