"Audiţia", teatru clasic şi chipsuri

Ca o dedicaţie specială pentru detractorii modernismului în teatru, "Audiţia" propune o întoarcere la montările clasice, fără inovaţii scenografice greu digerabile, fără tehnică digitală, fără vulgaritate sau nuditate. Aplicând o reţetă verificată, rezigorul Mircea Cornişteanu nu caută gloria pentru el însuşi, ci lasă scena actorilor.

Pe un text plin de substanţă s-a construit un spectacol închegat, cu intrigi multiple şi personaje puternice, excelent individualizate. Piesa are arhitectură simfonică, minuţioasă, cu partituri ample şi complicate, întrepătrunse echilibrat de un dirijor parcă prea strict cu libertatea muzicienilor.

Comunismul şi capitalismul s-au ciocnit ca două plăci tectonice în Est şi au generat cutremure devastatoare. În textul lui Alexandr Galin, din mândra URSS au mai rămas doar amintirile şi mândria pierdută. Ruşii suferă adânc, dar se tratează cu vodcă. Multă vodcă! În acest context, o companie japoneză vine la Kursk să caute fete frumoase pentru un club din Singapore. Şi aşa ajunge cinematograful sală de preselecţie, iar sfântul drapel sovietic, bară de striptease.

În prima parte, acţiunea e dominată de femei. Gabriela Codrea (ce păcat că urcă pe scenă atât de rar!) îi păstrează personajului Ninel demnitatea până la o memorabilă probă de dans, în timp ce, printr-o partitură sigură, Anda Tămăşanu îi creează Olgăi o bulă de superioritate auto-izolantă. Cu minunata ei duioşenie, Lucia Rogoz întruchipează o Tamara resemnată care întregeşte tabloul disperării, greu de mascat prin râsete. Liantul lor este Ioana Gajdo (Varvara), într-un rol de amploare, solicitant, care devine sarea, piperul şi... vodca spectacolului.

Partea a doua e a bărbaţilor. În rolul lui Vasili, Alex Rusu e o bombă cu ceas gata să explodeze oricând. Ciprian Vultur (Teatrul din Satu Mare) joacă un Boris răvăşitor, iar Sebastian Lupu (Viktor) intră detaşat de dramele din jur, dar iese într-o stare complet opusă. Andrei Sabău (Albert), aruncat poate prematur într-un rol de întindere, este, totuşi, promiţător şi leagă acţiunea în tandem cu George Dometi (Aoki Tetzudzin), a cărui japoneză păsărească e o sursă suplimentară de râsete.

Treptat, atenţia se focusează pe cele trei cupluri, eşantioane reprezentative ale societăţii post-comuniste - intelectualii loviţi de tranziţie (Ninel şi Boris), profitorii noii orânduiri (Olga şi Viktor) şi oamenii sărmani, victime în orice sistem (Tamara şi Vasili). Meşteşugul textului se simte în modul inspirat în care prim-planul se mută de la unii la alţii, dar şi prin lejeritatea cu care se trece de la comedie la dramă şi invers. Diferenţele culturale, replicile conjugale, gagurile fizice şi alcoolul aduc, deopotrivă, râsul şi plânsul.

Avertisment! Dacă o să prindeţi liceeni vorbăreţi la balcon, veniţi la teatru ca la mall, cum au fost miercuri cei de la Don Orione (au fost bune chipsurile, copii?), va trebui să ciuliţi bine urechile ca să prindeţi toate dialogurile de pe scenă.