În ultima duminică din noiembrie, pe vremea când se scoteau steagurile pentru a fi scuturate de praf de Ziua Naţională, am văzut spectacolul "Antisocial", aflat în turneu prin 21 de oraşe. Produs de Teatrul Naţional Radu Stanca şi de Departamentul de Artă Teatrală al Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, "Antisocial" porneşte de la un caz real. Elevi ai unui liceu din Cluj Napoca şi-au făcut un grup secret pe Facebook unde, cu fotografii şi comentarii, făceau mişto de profesori. Unul dintre profesori s-a infiltrat în grup cu un profil fals, i-a demascat şi a pornit urgia: mass-media, scandal public, anchetă internă, exmatriculare.
În mai puţin de o oră, spectacolul regizat de Bogdan Georgescu a spus povestea din patru unghiuri: al elevilor ca grup, al profesorilor, al părinţilor şi al elevilor în intimitatea lor individuală. Elevi speriaţi sau nepăsători, curioşi să afle "cine a turnat", profesori juliţi iremediabil la orgoliu, dornici să se răzbune, dar şi să bage mizeria sub preş, şi părinţi la limita autismului social, interesaţi mai mult de costurile pentru rezolvarea problemei.
După spectacol, sala Arcadia a devenit câmp de dezbatere a cazului din multiplele sale perspective. A urmat o discuţie de aproape două ore între realizatori şi public. Elevii, cei mai numeroşi, au fost şi cei mai tăcuţi. Se tem de vorbitul în public, iar asta li se trage tocmai de la sistemul de învăţământ care nu încurajează dezbaterile şi exprimarea în public. Poate tocmai de aceea, generaţiile noi comunică mai uşor prin statusuri pe Facebook decât prin viu grai.
Discuţiile au scos în evidenţă şi mai tare prăpastia dintre profesori şi elevi. Dacă în 10 ani viaţa şi activitatea unui profesor nu suferă schimbări esenţiale, generaţiile care îi trec prin faţă în aceeaşi perioadă se schimbă enorm. Astfel, cele două părţi nu mai înţeleg ce aşteaptă una de la cealaltă, iar distanţa dintre catedră şi restul clasei se adânceşte de la an la an.
Până la urmă s-a dovedit că nu vorbitul în public este fobia nr. 1, ci vorbitul în faţa profesorilor. Pe măsură ce o parte din dascăli ieşeau din sală ofuscaţi de alte puncte de vedere, elevii au început să spună ce îi doare. Au vorbit şi foşti elevi, şi părinţi, a luat cuvântul şi un psiholog. Nu s-a tras o concluzie, dar aceasta plutea în aer: da, sistemul de învăţământ nu funcţionează cum trebuie, dar problema principală este cea a mentalităţilor individuale şi colective.
Mi-am permis să sintetizez mesajul spectacolului în cinci cuvinte: Profesorii nu mai sunt Dumnezei! După ce vor înţelege asta şi îşi vor recalibra nivelul de aşteptare, vor putea coborî de pe socluri şi îşi vor transforma elevii în parteneri de comunicare. Abia atunci vor accepta bidirecţionalitatea procesului de învăţare, vor putea să înţeleagă nevoile elevilor şi modurile lor de comunicare, dar şi sperietoarea numită "online", pe care ar putea-o folosi ca punte complementară în loc să se teamă de ea.
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.