Simteţi-vă bine!

Săptămâna trecută am fost la Bucureşti cu un amic care avea treabă şi la Alexandria, aşa că am renunţat la trei ceasuri de plimbare prin capitala ţării şi l-am însoţit 90 de kilometri pentru a o vedea pe cea a Teleormanului lui Dragnea. De la ieşirea din metropolă şoseaua era excelentă şi traficul lejer, ceea ce mi-a amintit de fantasmagoria cu autostrada propusă pe vremea când Şova era ministru al Marilor Proiecte, încă neinculpat pentru corupţie, iar Dragnea era vicepremier, încă necondamnat pentru referendumul anti-Băsescu.

Am ajuns în mai puţin de o oră, timp în care internetul ne-a livrat informaţiile despre oraş. Întemeiat în secolul XIX de domnitorul Alexandru Ghica (de la care i se trage şi numele), numără 45.000 locuitori. Obiectivele turistice: 5 biserici, 2 monumente (al răsculaţilor din 1907 şi al soldaţilor din primul război mondial), plus 2 busturi (al lui Ghica şi al lui Cuza). Totuşi, la referendumul din 2012, pe lângă morţii lui Dragnea, au votat aici mii de "turişti". Economia (o fabrică de zahăr şi una de rulmenţi) a murit în anii ’90.

Avertizat că nu trebuia să am mari aşteptări, am intrat în Alexandria, o înşiruire şi întretăiere de câteva străzi, paralele şi perpendiculare, ocupate cu blocuri. Într-un minut am ajuns în centru, iar după ce amicul s-a dus în treaba lui mi-am început plimbarea. O călătorie, de fapt, în timp, înapoi. Cinematografic rezumând, oraşul e o combinaţie între decoruri de anii ’80, costume de anii ’90 şi personaje dintr-un viitor cu o populaţie robotizată.

Centrul are doar trei clădiri de alt gen decât blocurile (o casă de locuit, o şcoală, o firmă de asigurări), lipsite de orice ambiţie arhitectonică. Inclusiv sediul Primăriei Alexandria e un bloc cu două etaje, cam ca un cămin muncitoresc, vopsit în verde. Peste drum sunt două construcţii mai răsărite, într-una coabitează Prefectura şi CJ Teleorman, iar cealaltă e a Finanţelor, în cel mai pur stil nord-coreean. Corso-ul e o stradă mărginită de blocuri (niciunul reabilitat), cu câteva magazine la parter. Cel mai acătării e Flanco (e drept, există şi un Tako, dar la marginea oraşului, lângă Kaufland, pentru că niciun bloc n-a satisfăcut standardele firmei). Casa de Cultură are frontispiciul marcat de urmele emblemei PCR şi ale numelui celui care a fost "Tovarăşul Nicolae Ceauşescu", perfect lizibile de parcă literele ar fi fost demontate abia ieri.

În rest, trei simigerii şi trei terase, una cu scaune şi mese din inox, celelalte din plastic. Într-un ceas n-am văzut pe nimeni cu frizuri la modă ori converşi, numai turcisme de ani ’90 (ca excepţie, am văzut şi un purtător de pantaloni trapez din diolen, din vremea lui Alain Delon!). Cel mai tare m-a frapat, însă, că pe stâlpi sunt difuzoare care împrăştie neîntrerupt valsuri şi romanţe într-un ritm sedativ, ca şi cum edilii i-ar hipnotiza, orwellian, pe localnici: "Staţi liniştiţi la locurile voastre, simteţi-vă bine şi votaţi-ne!".

N-om fi noi buricii pământului, dar dacă politicienii care stăpânesc Alexandria şi Teleormanul ar fi condus Oradea şi Bihorul, azi ne-am fi plâns nu de salariile minime, ci chiar de lipsa locurilor de muncă şi a oricărui orizont.