Shogun de Oradea: Sensei Florin Lascău este primul ne-japonez „înnobilat” ca Shidoin, cel mai înalt titlu în judo! (FOTO)

La 4 ani a văzut nişte copii jucându-se în "pijamale" pe o saltea, la 11 ani câştiga primul trofeu, la 16 era triplu campion naţional, la 22 ajungea campion mondial, iar la 54 a devenit primul ne-japonez "înnobilat" ca Shidoin de centrul Kodokan din Tokyo. În judo nu există distincţie mai mare, titlul atestând nu doar calităţi tehnice şi morale de excepţie, ci şi promovarea sportului ca filozofie de viaţă.

Sunt câteva dintre bornele biografiei unui orădean, Florin Lascău, protagonistul unei cariere greu de egalat. Poliglot, vorbind 7 limbi de circulaţie internaţională, fost membru în conducerea a 4 federaţii naţionale de judo, în prezent directorde arbitraj al Federaţiei Internaţionale de Judo (IJF) şi profesor al Academiei Mondiale de Judo, locuieşte în Oradea cam 100 de zile legate într-un an, dar numai aici este acasă, spune el. Aici, unde îi este şi familia, soţia şi cei doi fii, tot judoka. 

"O onoare mai mare nu este"

Până anul acesta, în toată lumea erau doar 5 Shidoini, toţi japonezi, foşti campioni mondiali sau campioni olimpici care activează la centrul Kodokan din Tokyo (în româneşte Kodokan însemnând Calea Blândeţii), întemeiat la finele secolului XIX de părintele judoului, Jigoro Kano (foto). În februarie 2023, la finele unui Grand Slam organizat la Paris, orădeanul Florin Lascău a devenit al şaselea. 

O adevărată revoluţie în istoria de aproape 150 de ani a acestui sport, pe care Kano, un tânăr aristocrat din elita niponă, firav şi care cam lua bătaie de la colegi, l-a transformat preluând principiile ju-jutsu, dintr-o confruntare ce urmărea uciderea adversarului, într-o luptă după reguli, al cărei scop este ca nici judoka şi nici adversarul să nu aibă de suferit şi să se respecte reciproc. 

Prieten cu baronul francez Pierre de Coubertin, fondatorul Jocurilor Olimpice moderne, lui Jigoro Kano i se datorează aşadar o uriaşă schimbare de mentalitate: înlocuirea unei înfruntări cel mai adesea mortale într-o întrecere sportivă, fair play, al cărei fundament este nu să dezlănţui forţa asupra cuiva, ci să ieşi învingător din înfruntare folosindu-te de forţa lui.

"O onoare mai mare nu este în judo", spune despre titlul de Shidoin un alt orădean, Alexandru Chirilă (foto), un veteran al judoului şi unul dintre cei mai plini de succes antrenori ai României, fondator al clubului Gym şi preocupat de istoria sportului, din antichitate până în zilele noastre.

Trei mentori

Povestea lui Florin a început pe când avea 4 ani. Era prea energic, iar părinţii - tatăl mecanic de locomotivă, mama casieră tot la CFR - au vrut să-l "dea" la sport ca să-şi consume surplusul. "Tata m-a dus la Institut (n.r. - actuala Universitate din Oradea) să văd mai multe sporturi. Atenţia mi-a fost atrasă de nişte copii îmbrăcaţi în nişte «pijamale» care se jucau pe o saltea într-un demisol", povesteşte el. 

Deşi familia locuia în Episcopia Bihor, de atunci s-a dus la antrenamente, zi de zi, 7 zile pe săptămână. Traversa tot oraşul, singur, luând autobuzul 11 până la Gară, iar apoi, de pe strada 6 Martie (azi Bd. Dacia), autobuzul 21 până la Institut, fără absolut nicio absenţă. 

În anii 70, judoul era încă la început în România, dar Florin a avut norocul să dea de antrenori de excepţie: întâi Florian Velici la Institut, apoi Alexandru Chirilă la Şcoala Sportivă (azi Liceul cu Program Sportiv Bihorul) şi Marius Vizer, în prezent preşedintele IJF. "Am fost singurul judoka format de cei trei mari antrenori, şansă pe care am folosit-o la maximum. Le sunt recunoscător pentru că, efectiv, mi-au modelat viaţa", spune bărbatul.

În serviciul societăţii

La 11 ani a obţinut, la Alba Iulia, primul rezultat mare: campion naţional. "Am fost aşa de bucuros că am mers acasă în tricoul de campion şi am şi dormit în el. Dimineaţa mama l-a spălat, dar l-am îmbrăcat imediat din nou şi am mers la şcoală cu el", îşi aminteşte Lascău.

În 1986, la 16 ani, a ajuns campion naţional la toate categoriile de vârstă - cadeţi, juniori şi seniori, aici învingând un adversar de 32 de ani. A fost prima şi ultima oară când un judoka român a reuşit aşa ceva.

Deşi a ţintit performanţa în sport, nu a neglijat niciodată şcoala, ba dimpotrivă, şi-a dorit o educaţie cât mai bună: "Dacă m-ar întreba ce consider eu că semnifică acest titlu de Shidoin, care e plin de simboluri, aş spune că sunt un educator în serviciul societăţii". De altfel, e deţinătorul unei biblioteci consistente, iar lectura îi este a treia pasiune, după sport şi familie. 

Următoarea alegere a venit după absolvirea Şcolii Sportive din Oradea. Se apropia stagiul militar, pe atunci obligatoriu, iar cele două mari cluburi - Steaua, al Armatei, şi Dinamo, al Miliţiei - i-au făcut oferte. Florin a optat pentru Steaua şi a primit gradul de sergent major, dar singura tangenţă cu instrucţia şi cu uniforma militară este că a îmbrăcat-o preţ de câteva minute, "cât am făcut fotografia pentru legitimaţie".

"Şoimii sunt făcuţi să zboare"

În 1988 şi-a câştigat locul în echipa României pentru Jocurile Olimpice de la Seul, dar cu câteva zile înainte de data plecării, lotul de judo a fost eliminat din delegaţie, pentru "economii" la valută. "Colegii au fost devastaţi, dar eu, fiind încă junior, mi-am zis că o să mai am ocazia", îşi aminteşte Florin. Atât doar că, după câteva luni, a fost anulată şi participarea la Europenele din Austria, tot din lipsă de bani. "Să pierzi două şanse când eşti în ascensiune e o lovitură dureroasă. Am hotărât să mă concentrez pe învăţătură, să intru la IEFS (n.r. - Institutul de Educaţie Fizică şi Sport), dar clubul nu m-a susţinut. Voia un sportiv pentru câţiva ani, nu un profesor pentru viitor...".

La 20 de ani a luat, deci, o hotărâre crucială: "Neputând schimba sistemul, am schimbat ţara". În vara lui 1989, profitând de o participare la Internaţionalele Italiei, a rămas în Europa. "I-am spus doar tatei că nu mă întorc. M-a încurajat, zicând că şoimii sunt făcuţi să zboare", îşi aminteşte bărbatul. Până la Revoluţia din decembrie, ambii părinţi au fost hărţuiţi, luni întregi, duşi la Securitate pentru zeci de declaraţii. "În ţară nu eram un simplu transfug, ci, fiind subofiţer, un dezertor".

În câteva zile a ajuns în Austria, unde preşedintele Uniunii Europene de Judo, Kurt Kucera, i-a sugerat să-şi continue drumul până în Germania Federală: "Mi-a spus că acolo aş primi mai repede cetăţenie, iar la vârsta mea era esenţial să concurez".

Lacrimi de aur

A trecut Rinul înot în Germania, unde l-a găsit pe un fost judoka român stabilit acolo, Nicu Mateoiu, care l-a dus la Rüsselsheim, un orăşel cu un club puternic, finanţat de Opel, care l-a adoptat imediat. După o lună petrecută într-un centru pentru azilanţi, a primit acte şi a fost legitimat, iar după încă una câştiga un turneu pentru seniori la München. Au început să curgă o mulţime de alte oferte, dar din recunoştinţă a rămas la Rüsselsheim. "Ei mi-au întins primii mâna", spune orădeanul, care consideră loialitatea o calitate morală obligatorie, şi nu doar pentru sportivi. 

Revoluţia română l-a prins la televizor. A fost emoţionat, dar nu s-a repatriat, pentru că în Germania câştiga tot mai multe competiţii şi era pe cale să obţină cetăţenia. Mai mult, i s-a oferit o bursă din care îşi putea plăti chiria şi educaţia, aşa că s-a înscris la Şcoala Economică Mercedes de la Frankfurt, patronată de concernul care sponsoriza şi Comitetul Olimpic German. 

În 1990 norocul i-a surâs larg, din nou: în septembrie a primit cetăţenia, a fost inclus în lotul Germaniei pentru Mondialele programate anul următor la Barcelona, ca rezervă a campionului olimpic Frank Wieneke, împreună cu care a şi fost trimis la pregătire în Japonia. Acolo, acesta s-a accidentat, aşa că Florin a concurat la Mondiale în locul lui, în finala categoriei mijlocii (78 kg) luptând cu cecenul Bashir Varaev. "Frank a urmărit partida ca spectator, iar imediat după festivitatea de premiere şi-a anunţat retragerea şi el, şi Varaev". 

Pe cea mai înaltă treaptă a podiumului l-au podidit lacrimile. "Mi s-au derulat în faţa ochilor, ca într-un film, toate amintirile de când eram copil. Chiar dacă eram în culorile Germaniei, contribuţia judoului din România a fost baza". 

De la Sensei la Shidoin

Până în 1998, când s-a retras forţat de o accidentare gravă, Florin Lascău a mai câştigat o mulţime de trofee, ulterior obţinând performanţe ca antrenor şi nu numai. O vreme a fost vicepreşedinte al Federaţiei Germane, apoi, pe rând, director tehnic al Federaţiei Suedeze, director de performanţă al Federaţiei Britanice şi director de educaţie al Federaţiei Turce, peste tot cu rezultate măsurate în medalii. 

Doar în propria ţară n-a reuşit. Ales în 2015 preşedinte al Federaţiei Române de Judo, a renunţat după nici doi ani. "Toţi spuneau că vor o schimbare ca să ajungem la performanţă, dar nimeni nu voia să se schimbe pe el însuşi", explică Lascău.

În schimb, are succes în Federaţia Internaţională, unde face parte, ca director de arbitraj, din echipa preşedintelui Marius Vizer (foto), iar de câţiva ani, împreună cu alţi doi foşti campioni, un maghiar şi un maltez, conduce Academia Internaţională de Judo înfiinţată pe lângă IJF. 

Adept al devizei lui Jigoro Kano, potrivit căruia "nimic sub soare nu e mai măreţ decât educaţia, iar, prin educaţie şi trimiterea în societate a unei persoane, contribuim la dezvoltarea generaţiilor ce vor urma", Florin Lascău se mândreşte cu activitatea sa în cadrul Academiei mai mult decât cu orice performanţe obţinute individual. "Academia, cu sediul în Malta, are statut de instituţie de învăţământ universitar, recunoscută ca atare, dar conceptul e unic: studenţii învaţă teoria online, iar la final susţin un examen practic extrem de exigent. Dacă într-o facultate de sport viitorii profesori de judo învaţă 30-40 de procedee, la Academia IJF viitorii antrenori le învaţă pe toate cele 100", explică el. 

Reuşita Academiei, care deja a "produs" antrenori în 204 ţări, din Japonia până în Insulele Feroe şi din Guam până în Kiribati, este cea mai importantă, spune sensei Lascău, pentru că, mai departe, aceştia vor pregăti generaţii de campioni. Luptători, loiali şi cu respect pentru oricine le-ar fi competitor...

COMOARA DE ACASĂ 
Familia Lascău, careu de judoka

În pofida sutelor de trofee câştigate de-a lungul carierei, Florin Lascău le consideră şi mai de preţ pe cele obţinute până acum de cei doi fii, Tudor (13 ani) şi Bogdan (10 ani), ambii elevi la Liceul German Friedrich Schiller din Oradea. 

Ambiţia sa de părinte, spune bărbatul, nu este neapărat ca aceştia să ajungă campioni olimpici sau mondiali, deşi asta ar fi ideal, ci să fie educaţi în spiritul judoului, dobândind forţă fizică şi morală pentru a fi oameni integri şi de succes în domeniile în care vor alege să activeze. 

La fel de încrezătoare în menirea educaţiei, inclusiv prin sport, este şi soţia sa, Loredana Lascău, fostă judoka de performanţă, profesoară la Şcoala Internaţională Oradea, antrenoare şi preşedintă a clubului orădean Liberty.