Oraș în grevă: Vă deranjează protestele și grevele de azi? Să vedeți cum era în Oradea acum 100 de ani! (FOTO)

Anii 1920 şi 1930 au fost asemănători economic. Ambele decenii au început cu câte o criză, întâi ca urmare a Primului Război Mondial, apoi a marelui crah mondial. Jumătatea ambelor decenii a fost una de creştere economică, dar finalul anilor '20 a marcat începutul crizei mondiale, iar către 1940 regimul autoritar al Regelui Carol al II-lea împingea economia ţării în degringoladă. 

BIHOREANUL vă prezintă câteva dintre conflictele de muncă ale vremii, provocate de instabilitatea primei treimi a secolului trecut.

"Oradea Mare decade"

Începutul secolului XX e cunoscut drept "La Belle Époque"-ul orădean, o perioadă de dezvoltare industrială şi comercială. Primul Război Mondial a frânat lucrurile, pentru ca unirea unei părţi a vechiului comitat Bihor cu Regatul României să schimbe contextul economic local, atât geografic, prin apariţia graniţei de vest, cât şi normativ, prin alinierea la legislaţia românească.

Tranziţia de la coroana austro-ungară la leul românesc a fost anevoioasă, comercianţii fiind obligaţi să primească plata în coroane până în 9 septembrie 1920, iar termenul pentru schimbarea lor în lei era 10 septembrie. Firmele au rămas cu bani pe stoc, surplus pentru care primeau un cec, rezultând o criză de lichiditate. Totodată, paritatea de 1 leu pentru 3-3,5 coroane le-a sărăcit. Acestea, împreună cu impunerea de către Primărie a unor preţuri maximale pentru produsele alimentare, au generat o criză fără precedent.

Ziarul Dimineaţa, de centru-stânga, prezenta Oradea anului 1920 în termeni sumbri: "Teatrele sunt goale şi oamenii cari au bani se duc în piaţă ca să se aprovizioneze şi nu găsesc nimic", scria corespondentul gazetei. "Oradea Mare decade", anunţa el, motivând că apăreau "nemulţumiri în toate straturile sociale", de pildă muncitorii cereau să fie plătiţi în lei, dar "cât li s’a plătit înainte în coroane". 

În 1921 efectele erau vizibile: mai multe fabrici îşi reduseseră activitatea, de pildă cea de ghete păstrând doar 30 de angajaţi din 400, cele de spirt fiind chiar închise. Morile, în lipsă de materii prime, au concediat sute de lucrători.

Pentru lefuri mai mari

În acest context au apărut agitaţii şi conflicte de muncă, impulsionate şi exploatate de socialiştii şi comuniştii orădeni, tot mai vocali. Fabricanţii de produse chimice şi-au constituit un sindicat în 1921. În august 1923 avea loc prima grevă majoră din Oradea interbelică, peste 4.000 de muncitori metalurgişti oprind lucrul şi cerând salarii mai mari. Lucrătorii de la Phoebus, una din cele mai mari fabrici din domeniu, primiseră cu o lună în urmă promisiunea creşterii veniturilor, dar au aderat şi ei la greva care a ţinut opt zile. Majoritatea intraseră în Uniunea muncitorilor chimişti, metalurgişti şi petrolişti din România, făcând anual greve pentru majorări salariale.

În total, în 1923 au fost 32 de conflicte de muncă în Oradea, dintre care 28 pentru creşterea salariilor. În anul următor, din 47 de conflicte, 22 au avut acelaşi motiv, iar restul pentru respectarea sau înnoirea contractelor colective de muncă. În 1926, numărul grevelor scădea la 36.

După metalurgişti, au urmat tipografii. În 1925 cereau spor de salariu, în iunie oprind lucrul, astfel că ziarele orădene nu au apărut timp de câteva zile. Gazetarii au făcut şi ei o grevă, încheiată cu un duel cu pistoalele între George Peredy, preşedintele Sindicatului ziariştilor din Oradea, şi Neumann Károly, directorul ziarului Nagyváradi Napló. Primul a ratat, în timp ce al doilea a tras în sus.

Greva pâinii

Din cauza scumpirii materiilor prime şi a energiei, către 1927 preţurile urcaseră mult. Ziarul Dimineaţa făcea o comparaţie între preţurile din Oradea şi cele din Budapesta, arătând că un palton costa aici triplu, o pălărie - de patru ori mai mult, iar o masă la un restaurant, dublu. Pâinea şi carnea erau şi ele scumpe, astfel că Primăria le-a limitat preţurile. Măsura ar fi trebuit să ajute populaţia, dar i-a ruinat pe brutari şi pe măcelari, obligaţi să vândă mai ieftin decât produceau, plătind chirii şi impozite mari.

În timpul crizei economice globale din 1929-1933, preţul pâinii era ridicat, deşi cel al grâului scăzuse. Brutarii din Oradea voiau program de lucru redus de la 12-14 ore pe zi la 8, duminici libere şi lefuri mai mari. Fiindcă nu le-au primit, în aprilie 1931 au declanşat grevă. Pentru ca populaţia să nu fie afectată, autorităţile au trimis soldaţi în brutării ca să facă pâine. Pe alocuri, conflictul escalada. În brutăria Bleck a intervenit Poliţia pentru a calma greviştii care-şi luaseră la bătaie colegii care continuau să lucreze.

Greva s-a aplanat, dar a reizbucnit în august, pe motiv că brutarii nu puteau suporta taxa de timbru pe pâine fără să scumpească marfa. De data aceasta, Primăria a cerut ajutorul manutanţei (brutăria armatei) pentru a produce pâine pentru întreg oraşul. Greva s-a încheiat după trei zile, Gazeta de Vest (foto sus) arătând că Primăria era dispusă să modifice preţul maximal al pâinii în funcţie de cel al grâului.

De la Griviţa la Oradea 

În timpul crizei economice, grevele s-au succedat an de an. Cerând lefuri mai mari şi ajutor în producţie, muncitorii fabricii de ghete We-Ego au oprit lucrul în august 1932, după o săptămână alăturându-li-se angajaţi ai altor şase astfel de fabrici, în total 1.500 de oameni.

Cunoscută mai ales datorită propagandei comuniste, care a susţinut că avea caracter "revoluţionar" şi a arogat calitatea de organizator Partidului Comunist, aflat în ilegalitate, greva ceferiştilor din 16 februarie 1933 (foto) a avut ecou şi în Oradea. 

Sub spectrul unei curbe de sacrificiu a Guvernului, care le-ar fi redus salariile, ceferiştii de la Griviţa, Bucureşti, au declarat grevă generală. Încăierările muncitorilor cu jandarmii şi militarii au forţat Parlamentul să decreteze stare de asediu, presa învinovăţind comuniştii instruiţi la Moscova de agravarea lucrurilor. Greva a fost înăbuşită, au fost reţinuţi cam 2.000 de muncitori, fiind persoane rănite, din ambele tabere.

În februarie, comuniştii orădeni întruniţi într-o casă conspirativă din strada Păcii, aproape de gară, pregăteau greve ale ceferiştilor, proteste pe peroanele gării şi acţiuni de solidarizare cu cei de la Griviţa. În noaptea de 13/14 februarie 1933, peste 100 de comunişti şi simpatizanţi au fost arestaţi în atelierele feroviare şi fabricile din oraş. În 16 februarie, sute de muncitori au protestat pe străzi, iar în 20 februarie au fost declanşate greve în 12 fabrici. Trupe de jandarmi şi militari au fost trimise prin oraş şi în fabrici pentru menţinerea ordinii.

Totul pentru leafă

Şi alte categorii de lucrători au ales soluţia grevei, inclusiv în anii de creştere economică. În 1934, constructorii orădeni au oprit lucrul, cerând salarii mărite, timp de lucru de 8 ore, concedieri doar după preaviz şi interzicerea la muncă a consumului de băuturi alcoolice. Lucrările publice din oraş erau întârziate, fiindcă Primăria nu avea destui bani pentru a le plăti.

O majorare de 20% a salariilor au cerut şi tâmplarii în vara lui 1935. Fiindcă patronii nu au acceptat, au intrat în grevă. Şi mai mult, 25-35%, au cerut cizmarii în martie 1936, lucru imposibil pentru unele firme, aşa că şi ei au oprit lucrul. Tot atunci, muncitorii fabricilor de ghete au ţinut o nouă grevă de 4 zile, de acea dată inclusiv patronii ameninţând cu închiderea fabricilor. Chelnerii au pichetat restaurantele, cerând un spor de 15% la lefuri, dar şi... desfiinţarea bacşişului.

În iunie 1937, tinichigiii şi instalatorii orădeni prezentau Inspecţiei muncii un memoriu privind încheierea de noi contracte colective de muncă şi un spor de 20% la salarii, iar pentru că nu au ajuns la compromis cu patronii, au intrat în grevă.

Numeroasele conflicte de muncă din Oradea interbelică arată o economie locală agitată, care se maturiza greu. Densitatea lor afecta activitatea firmelor, iar autorităţile se tot aflau în situaţia de a găsi căi de rezolvare a efectelor...

ŞOMERII ORADIEI
O problemă permanentă

Problemele economice din Oradea au determinat un şomaj constant. În 1927, în oraş erau cam 8.000-9.000 de şomeri, pentru care Primăria căuta soluţii astfel încât să le uşureze situaţia, fie prin diverse scutiri şi ajutoare, fie prin plasarea în munci remunerate. 

Doar în 1929, administraţia locală a distribuit 400.000 de lei către şomeri şi a întreţinut cinci bucătării populare, cu peste 3.000 de familii beneficiare. În 1930, numărul şomerilor creştea, aceştia protestând în faţa Primăriei pentru a cere nu doar ajutor în lemne de foc, ci şi în bani. În iarna 1930-1931, în Bihor erau 18.000 de şomeri, foarte mulţi ţinând cont că Oradea avea 80.000 de locuitori, dintre care cam jumătate erau apţi de muncă. 

Ajutoarele oferite de Primărie nu ajungeau pentru toată lumea: în 1932, din 7.000 de şomeri şi săraci, 700 nu au primit bani, făină, untură sau lemne. Majoritatea locuiau în cartiere mărginaşe, precum Ioşia (foto), Râtul Comandantului, Grădini, Păsărilor. 

Pentru a strânge bani, Primăria a pus taxe speciale pe veniturile cârciumilor, restaurantelor şi cinematografelor, inclusiv ajutorul de primar Andrei Crăciun arătându-se dispus să contribuie din salariul propriu la fondul de şomaj. Până în 1935 numărul şomerilor a scăzut la 1.500, aceştia având dreptul la câte 100 de lei, un metru cub de lemne pe familie şi bonuri pentru cantinele populare.