Nine eleven

De la oarecare distanță, recunosc, și cu toate că am școlari și preșcolari în familie, de câteva zile mă traversează un amuzament amar, pe măsură ce se apropia fatidicul 11 septembrie 2023. Cu cât se împuținează zilele până la punctata apocalipsă locală, cu atât se înmulțesc predicțiile orădenilor convinși că se va alege praful și pulberea de promisiunea Primăriei de a finaliza cât mai multe lucrări până la începerea noului an școlar. The end is near, prohodește corul citadin!

Am senzația că între edili și contestatari s-ar fi încheiat un rămășag cu mize definitive, iar de respectarea ori ratarea fatidicului termen ar atârna carierele celor dintâi și viețile tuturor. Și, cu cât remarc mai multe imprecații, cu atât devin mai convins că încălcarea acestui deadline va avea consecințe nefaste, incurabile, asupra întregii evoluții fizice și intelectuale a tinerelor mlădițe prinse în ambuteiaje în automobilele părinților. N-am nicio îndoială că dacă vreunul dintre prunci o să ia notă mediocră la Dezvoltarea Vorbirii ori Aritmetică, singurii culpabili vor fi edilii incapabili, care „n-au creat toate condițiile” pentru ca viitorul patriei să fie livrat de aparținători unităților de învățământ fără o secundă de întârziere.

Așa, și de ce mă amuză asta? Din multe pricini. Una ar fi că eu însumi sunt complet neîncrezător în posibilitatea încheierii la termen a tuturor lucrărilor în derulare. Poate se vor finaliza unele, dar nu toate, și tocmai acelea ce nu vor fi gata vor precumpăni în percepția generală. Doar știm că jumătatea goală a unui pahar este totdeauna mai mare decât jumătatea plină!

Un alt declanșator e constatarea că, parcă dintr-o dată, un oraș uită că suntem în Balcani, unde nu are sens să te ghidezi după un ceas elvețian. Să-l porți, da, dar să ții seama de el, haida de! Ca să nu mai zic că, de fapt, cam întregul Apus, din care și noi facem parte, nu mai este apt să-și respecte propriile obiective, și asta de mult, nu de când cu pandemia ori războiul.

Pe cei gata să-mi sară la beregată îi invit să citească despre odiseea întârzierii de 9 ani în construirea aeroportului Willy Brandt din Berlin: începute în 2006, lucrările ar fi trebuit terminate în 2011, dar n-au fost decât în 2020, cu o întârziere de 9 ani și la un cost depășit cu 3,3 miliarde euro peste cel de 2,7 miliarde estimat inițial de planificatorii nemți! Repet, nemți, nu români! Și noi ne luăm de niște Selina, Erbașu ori alte firme mioritice, ca și cum acestea ar avea de sus până jos angajați japonezi, gata de sepukku pentru orice eroare?

În amuzamentul meu este, însă, și o mică notă de tristețe, deoarece peste câțiva ani, nu mulți, ne va lipsi deranjul: o mulțime de lucrări vor fi imposibile din simplul fapt că UE nu va mai aloca fonduri pentru finanțarea lor. Peste țară și peste urbe se va așterne, în sfârșit, liniștea de care ne e, azi, atât de dor. Cuminte e să sperăm că vom fi apucat, până atunci, să începem și să finalizăm cât mai multe șantiere. Repet, cu tot deranjul.