Martir pentru Cristos: Cine a fost episcopul orădean Valeriu Traian Frențiu, cel care va fi beatificat la vizita Papei Francisc

Au trecut prin vila patriarhală de la Dragoslavele transformată în închisoare, au fost închişi în mănăstirea Căldăruşani, devenită lagăr de concentrare, şi au sfârşit rupţi de boli şi foamete în "puşcăria elitelor" de la Sighet.

Comuniştii nu au reuşit să-i convingă să se lepede de credinţa greco-catolică nici momindu-i cu dregătorii, nici snopindu-i cu tortura. "Pentru aceea suntem aici, să suferim", le-a spus simplu episcopul Valeriu Traian Frenţiu celorlalţi ierarhi greco-catolici alături de care a ajuns la carceră.

"Faimă de martiri"

Trăim vremuri istorice. Papa Francisc, care se va vizita în premieră România timp de trei zile, îi va beatifica pe 2 iunie la Blaj, pe Câmpia Libertăţii, pe cei şapte episcopi greco-catolici ucişi în închisorile comuniste. "Morţi în faimă de martiri", conform decretului papal din 19 martie a.c., "Valeriu Frenţiu şi ai săi" au fost exterminaţi între anii 1950-1970, majoritatea fiind îngropaţi în locuri neştiute.

Din grupul al cărui decan de vârstă a fost ierarhul orădean au mai făcut parte episcopii Ioan Suciu, fost vicar la Oradea (decedat în 1953 la Sighet), Vasile Aftenie (omorât în bătaie în închisoarea Văcăreşti în 1950), Tit Liviu Chinezu (ucis la Sighet în 1955), Ioan Bălan (stins la Ciorogârla, în 1959), Alexandru Rusu (Gherla, 1963) şi Iuliu Hossu (Spitalul Colentina Bucureşti, 1970).

"Recunoaşterea martiriului şi beatificarea servilor lui Dumnezeu de către Sfântul Părinte este semn de unitate a credinţei, aşa cum ne îndemna acum 20 de ani Papa Ioan Paul al II-lea, în cadrul vizitei în România: «Sufe­rinţa comună să nu gene­reze sepa­rare, ci să trezească miracolul recon­ci­lierii»", a explicat BIHOREANULUI Prea Sfinţitul Virgil Bercea (foto), episcopul greco-catolic al Oradiei.

După model rusesc...

Început cu 25 de ani în urmă, procesul de beatificare prin care cei şapte episcopi vor primi titlu de "Fericit", urmând să li se aducă cinstire de către credincioşi, a cuprins analiza a  45.000 documente. Istorici şi clerici au studiat arhive şi au audiat martori pentru a certifica martiriul episcopilor care au preferat să renunţe la viaţa pământească decât la credinţă.

Iar asemenea dovezi sunt multe. Calvarul greco-catolicilor, consideraţi de dictatorul sovietic Iosif Stalin "armata" Vaticanului, şi ca atare vânaţi ca "agenţi occidentali", a început odată cu falsificarea alegerilor care în 1946 au adus la putere guvernul comunist al lui Petru Groza (1946) şi a continuat cu desfiinţarea PNŢ şi PNL, precum şi cu abdicarea forţată a Regelui Mihai (1947). După modelul aplicat greco-catolicilor din Ucraina, ofensiva comuniştilor a vizat desfiinţarea Bisericii Române Unite (BRU) cu Roma prin alipirea acesteia la Biserica Ortodoxă.

Ca un prim pas, pe 1 octombrie 1948 a avut loc la Cluj un pseudo-sinod de "unificare" în care 37 de preoţi greco-catolici au trecut la ortodoxie. Excomunicarea din BRU a tuturor participanţilor la sinod a atras mânia regimului. La sfârşitul lui octombrie, prelaţii greco-catolici, în frunte cu Valeriu Traian Frenţiu, episcopul Oradiei, cel mai vârstnic, au fost arestaţi "ca să nu agite masele", iar după o lună Biserica Unită a fost scoasă în afara legii prin Decretul 358/1948.

Păstor şi manager

Fiu de preot, născut în 1875 la Reşiţa, Valeriu Frenţiu a urmat liceul la Blaj, oraşul cunoscut atunci ca "Mica Romă", apoi Facultatea de Teologie la Budapesta, fiind numit preot celib în septembrie 1898. După 10 ani în care a slujit la Lugoj, în 1922 a fost transferat la Oradea pentru a-l înlocui pe episcopul Demetriu Radu, ucis într-un atentat cu bombă în Palamentul României de către un grup bolşevic.

Păstorind cea mai bogată eparhie greco-catolică din România, cu peste 125 hectare de teren arabil şi 6.000 hectare de pădure, Frenţiu a ridicat şi a refăcut 65 de biserici, a construit o clădire nouă pentru Academia Teologică, a renovat în stil neoromânesc Şcoala Normală de Învăţători din Oradea şi a construit o linie ferată de 42 kilometri până la Stâna de Vale, staţiune pe care a ridicat-o la standarde europene, cu lumină electrică, reţea de apă, terenuri de tenis, patinoar şi pârtie de schi. Sub păstorirea sa, locul s-a umplut cu hoteluri şi cabane pentru turişti, începând cu hotelul de lux Excelsior, cu 56 de camere, între timp demolat.

Numit în 1941 Administrator Apostolic al Arhidiecedezei de Alba-Iulia şi Făgăraş, episcopul a revenit în Oradea în 1947, unde a şi fost arestat un an mai târziu.

"Reacţionar statornic"

Frenţiu era în atenţia Securităţii de ani buni. "Reacţionar statornic", cum l-au etichetat securiştii, în 1945 a dat o circulară ca preoţii să nu se amestece cu organizaţii politice precum Uniunea Preoţilor Democraţi ori ARLUS (Asociaţia de Prietenie România - Uniunea Sovietică).

În 1947 şi 1948, Frenţiu şi alţi episcopi greco-catolici au ţinut la Oradea şase conferinţe, pledând în faţa credincioşilor pentru păstrarea credinţei, ceea ce i-a sporit duşmănia noii puteri populare. Un informator raporta că afirmase că "România nu este bine să stea numai cu faţa la Răsărit, ci e bine să fie cu faţa şi la Apus, că de acolo vine căldura", ceea ce i-a pecetluit soarta.

"Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost părintele tuturor, îngrijindu-se atât de trup, cât şi de suflet. În anii senectuţii, Dumnezeu l-a învrednicit să îmbrăţişeze calvarul prigoanei comuniste pe care l-a purtat cu demnitate, asemenea unui pelerinaj spre Golgota Bisericii Greco-Catolice, de la Bucureşti la Dragoslavele, Căldăruşani şi în final la Sighet, unde a murit în faimă de martir al credinţei catolice şi al neamului românesc", spune episcopul Virgil Bercea.

"Era impresionant..."

Arestat în noaptea de 29 octombrie 1947, la vârsta de 73 de ani, deja bolnav de inimă, ierarhul a suportat condiţiile inumane de detenţie cu stoicism, dând exemplu episcopilor mai tineri. În lagărul de la Căldăruşani a oficiat Sfânta Liturghie, şi-a întărit sufleteşte fraţii ierarhi arestaţi împreună cu el şi chiar l-a consacrat în secret ca episcop pe Ioan Cherteş, sfidând o dată în plus Securitatea.

Depus în 1950 în închisoarea de la Sighet, Frenţiu, deja în vârstă de 75 de ani, a înfruntat cu greu condiţiile de exterminare de aici, bazate pe foame, frig şi teroare. Sleit, muncea după puteri, ruşinat că gardienii l-ar putea acuza de lene, deşi fraţii mai tineri se ofereau să-l ajute. "Toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la o oarecare distanţă pe Frenţiu. Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul... Niciodată nu am avut mai puternic şocul suprafirescului decât privind la şirul de moşnegi târşâiţi pe care Dumnezeu sau Moise sau cine ştie ce profet îi luase sub înalta sa conducere", avea să scrie în memoriile sale fruntaşul ţărănist Nicolae Carandino, închis şi el la Sighet.

Frenţiu a murit de inimă pe 11 iulie 1952, fiind înmormântat într-o groapă comună, noaptea, fără sicriu. Nu a fost niciodată judecat, cu atât mai puţin condamnat. Comuniştii l-au urât atât de mult încât, deşi murise, după un an i-au majorat pedeapsa cu încă 24 de luni, urmând să fie eliberat teoretic în 1956. S-a eliberat, însă, odată cu trecerea sa la cele veşnice...

"Suntem siguri că Preasfinţitul Valeriu Traian Frenţiu, alături de toţi ceilalţi episcopi morţi pentru credinţă, ne binecuvântează de dincolo de zări, însoţindu-ne pe drumul către împlinirea unităţii şi a mântuirii neamului românesc. Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!"

Episcopul Virgil Bercea

VICARUL LUI FRENŢIU
Ioan Suciu, episcopul tinerilor

Fost vicar al episcopului Valeriu Traian Frenţiu în perioada 1940-1947, cât a servit la Oradea, Ioan Suciu (foto), supranumit "episcopul tinerilor", urmează să fie beatificat la rându-i în urma sfârşitului martiric de la Sighet. Născut în decembrie 1907 la Blaj, a studiat apoi la Roma, unde a obţinut un doctorat în teologie şi unul în filozofie, fiind hirotonit preot în 1931. Revenit în ţară, a fost o vreme profesor de religie, iar în 1940 a devenit vicar de Oradea, de unde l-au alungat hortiştii.

Comuniştii l-au agreat şi mai puţin. "Tânăr de 40 de ani, cel mai de seamă orator contemporan din Ardeal, mistic, patetic, naţionalist în gen legionar, poate fi o surpriză oricând", l-au caracterizat securiştii într-o notă-sinteză anexată dosarului său în iunie 1946. Iniţial, securiştii au sperat că îl vor face să colaboreze. "Acest om de viitor trebuie cultivat negreşit", se încheia nota. S-au înşelat.

Scos din funcţie în septembrie 1948 prin decret al Guvernului, ierarhul şi-a continuat activitatea misionară încă o lună, până a fost arestat. Întemniţat pe rând la Văcăreşti şi la Jilava, a murit la Sighet, la doar 45 de ani, răpus de foame şi de o boală digestivă. "L-am găsit pe o scândură, o uşă veche de închisoare, îmbibată în sânge. Învelit de la genunchi până la piept, încât mi-a făcut impresia că n-a rămas nimic din el", avea să mărturisească ulterior cardinalul Alexandru Todea.