Consiliul Bolojean Bihor

După experimentul Revista Familia, încheiat fără sinucideri în grup şi fără revolte populare, pe masa rece de tranşat a preşedintelui Ilie Bolojan a ajuns cultura audio-vizuală orădeană, chestiile alea la care mergi să baţi din palme ca prostu', când ai putea sta bine-mersi acasă sau să te plimbi cu gagica prin oraş. Chiar aşa! De ce să mergi la teatru, când poţi să te uiţi la un film? De ce să mergi la un concert, când poţi asculta pe YouTube o înregistrare făcută cu telefonul?

În primul an de mandat, preşedinţii (chiar şi ăia mai mici, de consiliu judeţean) pot face orice doresc, cu atât mai mult dacă au şi majoritate în executiv. Încă se află pe valul de simpatie care i-a adus la putere, electoratul este uşor amorţit şi preocupat cu altele, iar alegerile viitoare sunt la distanţă prea mare pentru a fi periculoase. Aşa că se pot face operaţii pe cord deschis în absenţa anestezistului.

Ilie Bolojan este omul cifrelor. La fel ca acel personaj din trilogia Matrix care vedea realitatea prin ecrane pline de şiruri de coduri curgătoare, El Presidente de la Diputación Provincial Bihor pare să vadă în orice situaţie doar cifre. Iar pentru un om fără vibraţii artistice, nedus la teatru sau la filarmonică, salariile şi cheltuielile instituţiilor de cultură sunt doar nişte sume de bani care pot fi, ba chiar trebuie să fie, mai mici.

Ne-am dorit să avem politicieni cu grijă faţă de banul public. Iată că avem unul şi deja a început să doară. Actorii de teatru din Oradea au trecut cum au trecut peste pandemie, mai greu le va fi să treacă peste ce le pregăteşte Consiliul Bolojean Bihor. Da' ce, doar noi, consilierii judeţeni, să avem contracte pe perioadă determinată? De ce să nu aibă şi îndrăgiţii din teatre contracte pe 1 an, la fel ca în trustul prieten RCS-RDS, unde indezirabilii sunt îndepărtaţi fără nicio şansă de a lansa un proces în instanţă?

Da, se poate face cultură cu mai puţini angajaţi sau cu salarii mai mici, dar repertoriile nu vor mai fi la fel. Da, cultura costă şi arareori e profitabilă financiar, mai ales într-un târg mic ca al nostru, în care merg la teatru câteva sute de oameni, iar la filarmonică doar câteva zeci. Dar banul plantat în cultură răsare după ani buni. Iar, pe lângă asta, mai trebuie luat în calcul şi parfumul cultural pe care îl răspândeşte prin oraş.

În acest moment, nimeni nu ştie dacă planul lui Ilie Bolojan va avea rezultate bune sau rele. Ceea ce e clar este că planul se va face, fiindcă încăpăţânarea iniţiatorului este un atribut forte, iar consiliul, o simplă extensie a sa, îi va cânta în strună. Însă spectrul acestor schimbări sperie, aşa cum sperie necunoscutul. Actorii, muzicienii, artiştii, în general, au nevoie de linişte ca să creeze. Pe vremuri erau sprijiniţi de regi, mecena şi madame largi la portofel, acum au salarii. Lăsaţi-i în treaba lor, domnule preşedinte! Cum se spune în sport, echipa câştigătoare nu se schimbă. Ah, dar nici cu sportul nu sunteţi prea bun prieten!