Banii Oradiei: Oraș în dezvoltare, dar și în criză, Oradea interbelică a avut de gestionat bugete fluctuante

Perioada de după integrarea Oradiei în Regatul Român a fost în mod evident una de adaptare, peste ea suprapunându-se şi o criză economică aproape permanentă în anii 1920. 

A urmat crahul mondial, resimţit şi aici, iar anii 1930 au adus o oarecare dezvoltare locală. Desele schimbări de primari şi de Consiliu Local au îngreunat administrarea oraşului, finanţele fiind o chestiune spinoasă discutată anual. 

În pline dezbateri electorale pe marginea alegerilor locale, BIHOREANUL vă arată cum s-a descurcat executivul orădean cu banii în acei ani.

"Mutilarea Bihorului"

Bihorul lui 1925 era în situaţia modificării şi definitivării administrative. Conform Legii pentru unificare administrativă din acel an, Bihorul era unul din cele 71 de judeţe ale Regatului, cu Oradea reşedinţă. Autorităţile judeţene au acceptat ca plasele Valea lui Mihai şi Marghita să fie dezlipite de Bihor şi integrate în judeţul Sălaj, dar nu puteau admite ca partea de sud-est a Bihorului să fie organizată într-un judeţ separat, cu reşedinţa în Beiuş. 

Organizarea administrativă a stârnit controverse în politicul local, avocatul Aurel Lazăr protestând împotriva modificării judeţelor prin ordonanţe ministeriale. La fel, subprefectul de Bihor, Dezideriu Tempeleanu, declara că "nu se va tolera mutilarea Bihorului", după cum arăta ziarul Adevărul. Consiliul de Miniştri de la Bucureşti a renunţat la propunere în urma unui memoriu înaintat la propunerea lui Ioan Iacob (foto), membru al Comitetului administrativ al judeţului Bihor.

Chirii dubioase

Administrativul orădean avea propriile chestiuni de discutat în jumătatea anilor 1920. În acei ani, nu exista un inventar al patrimoniului oraşului, iar chiriile erau obţinute după evaluări dubioase şi cu întreruperi. 

Un caz ajuns şi în presa centrală a fost cel al Băilor Rimanóczy, clădire rămasă Primăriei prin testament. Contractul de închiriere, încheiat pe 20 de ani, aducea bugetului local 400.000 de lei anual, în condiţiile în care, arăta ziarul Dimineaţa, "întreprinderi rentabile puteau închiria cu cel puţin 1 milion lei anual". Afacerea era, conform gazetei, "în dauna săracilor şi cerşetorilor", fiindcă Primăria primea mai puţini bani din care ar fi putut să-i ajute. În 1927 cazul a ajuns în Justiţie, pentru rezilierea contractului de închiriere, timp în care şi alte asemenea contracte erau în revizuire.

Mai ales în anii 1930, Primăria a trecut la evacuarea rău platnicilor, fie că era vorba de spaţii comerciale închiriate, apartamente, precum cele din Palatul Apollo de pe Corso, sau chioşcurile din Piaţa agroalimentară Mihai Viteazul, unde azi se află Parcul 1 Decembrie.

Oamenii şi banii Primăriei 

Aparatul administrativ orădean a lucrat, în perioada interbelică, cu un număr fluctuant de angajaţi. Conform broşurii "Oradea, patru ani de activitate gospodărească", întocmită de consilierul local Virgil Givulescu (foto), în 1927 personalul Primăriei număra 307 angajaţi, iar în 1930 erau 337. În perioada crizei economice, schema funcţionărească s-a redus la circa 280-290 de persoane.

Cât priveşte bugetul local, veniturile şi cheltuielile se cifrau în jur de 60 milioane de lei în anul 1927, încasările fiind mai mari decât plăţile. La fel stăteau lucrurile în 1929, totalul urcând însă la 70 de milioane. Criza economică a schimbat lucrurile, iar în 1930 cheltuielile Primăriei erau mai mari decât veniturile, aşa că a trebuit să le reducă, în general, cu mai mult de o treime faţă de nivelurile de dinaintea crahului. S-a ajuns, în 1933, ca executivul să nu mai încaseze nici jumătate din veniturile de cu câţiva ani în urmă, motiv pentru care a apelat la credite şi a introdus noi biruri. 

Problema era că oraşul a fost condus mult timp de Consilii Locale interimare, create după alegeri sau numite în locul altor executive dizolvate, iar ele nu puteau, legal, nici să aprobe bugetul local, nici să contracteze împrumuturi. Abia în 1935-1936 bugetele de venituri şi cheltuieli au urcat la valorile de dinaintea crizei, dar cu greu s-au menţinut la niveluri îndestulătoare.

Un credit îndepărtat 

În anul de debut a crahului mondial, 1929, averea urbei, abia calculată, totaliza un miliard de lei, dar veniturile anuale erau prea mici pentru a face faţă unui mix de cheltuieli de bună funcţionare şi câteva investiţii. Oraşul avea şi datorii faţă de bănci, inclusiv faţă de instituţii de credit din Ungaria, pentru împrumuturi luate în perioada austro-ungară.

În 1929, conform ziarului Cuvântul, executivul condus de Aurel Lazăr ar fi vrut să obţină un împrumut de jumătate de miliard de lei. "Cu aceşti bani s’ar moderniza complect oraşul şi s’ar umple toate golurile ce se resimt", nota cotidianul. Ziarul Universul era, în schimb, mai reţinut: împrumutul "nu este necesar, n’ar servi decât pentru oarecare înfrumuseţări", care nu erau urgente în contextul economic dat.

Până în decembrie 1930 s-ar fi prezentat "câteva duzini de oferte", ale unor bănci particulare şi de stat, inclusiv a unui grup financiar american, dar pentru un credit de numai câteva milioane de lei, cu dobânzi de 14% şi termen de rambursare de câţiva ani. Decizia contractării era tot amânată, deşi "situaţia este foarte critică", arăta Universul. În august 1930, executivul a luat totuşi un împrumut de 25 milioane de lei de la băncile locale, la o dobândă mică, în 1932 un altul de 20 de milioane, iar în 1937 altul de 70 de milioane.

Din banii primiţi s-au plătit datorii salariale şi bancare, precum şi lucrări publice mai vechi. Erau propuse şi lucrări noi, precum amenajarea pieţei agroalimentare (foto), pavarea străzilor centrale, extinderea apeductului şi a canalizării în cartierele mărginaşe şi îndiguirea pârâului Peţa. Ele trebuiau să asigure slujbe inclusiv şomerilor.

Mici corecţii

Veniturile oraşului s-au mai rotunjit atât prin introducerea "timbrului pâinii", taxă din care erau plătite ajutoarele pentru săraci, cât şi prin mărirea cotei din încasări păstrate în bugetul local, de la 50% la 70%. Din acel an, taxele de spectacol erau virate în bugetul local, iar pentru gestionarea spitalelor s-au alocat sume mai mari de la stat. Fiind criză, cheltuielile au fost reduse prin oprirea sponsorizării asociaţiilor culturale, prin reduceri de personal şi de salarii. O serie de produse de bază precum pâinea şi lemnele aveau preţuri plafonate prin Hotărâri ale Consiliului comunal.

Situaţia financiară a Oradiei interbelice a fost, deci, una imprevizibilă şi dificil de gestionat. Banul public era în primul rând greu de obţinut, iar când ajungea în vistieria Primăriei, era direcţionat mai mult pe urgenţe. Relativa echilibrare a lucrurilor în anii 1930 nu a ţinut mult. A fost rapid oprită în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial de introducerea regimului totalitar horthyst în Oradea cedată Ungariei, în 1940.

O NOUĂ LEGE ADMINISTRATIVĂ
Congresul municipiilor, în Oradea

La patru ani de la adoptarea Legii administrative (1925), ea era rediscutată pentru îmbunătăţire. Primarul Oradiei, Aurel Lazăr (foto), în acelaşi timp preşedintele Asociaţiei Municipiilor din România, a convocat în urbe un congres cu primarii marilor oraşe din ţară, în 28 noiembrie 1929, pentru a discuta doleanţele marilor oraşe şi ce ar putea rezolva noua lege administrativă. Discuţiile s-au concentrat în jurul nevoii unei mai largi autonomii financiare a oraşelor, astfel încât să poată impune regulamente şi impozite speciale, locale, dedicate şi temporare, şi să introducă, de pildă, taxe speciale pentru ajutorarea săracilor. 

Totodată, primarii voiau ca autorităţile locale să nu mai plătească cotă parte pentru funcţionarea spitalelor de pe teritoriile lor, ci sarcina să revină integral statului, dintr-un fond strâns dintr-o cotă parte a impozitelor, întrucât bugetele locale nu puteau suporta astfel de cheltuieli. La fel, edilii doreau ca statul să susţină integral salariile sergenţilor şi agenţilor de poliţie, în condiţiile în care inclusiv Primăria Oradea a fost nevoită să achite lefurile celor activi pe teritoriul oraşului. 

Tot pentru a le degreva de cheltuieli, primăriile cereau să poată comercializa unele întreprinderi comunale (de apă, electricitate, canal) firmelor private. Propunerile au fost adunate într-un memoriu transmis Guvernului, Congresul încheindu-se cu un banchet.