Sănătate din resturi

Dacă mai era nevoie de un semn că ne îndreptăm încet-încet spre trecut, zilele trecute a venit încă unul: un spital din Insula Man s-a miluit donând Judeţeanului nostru un computer tomograf casat. La fel ca în anii ‘90, când primeam "ajutoare" de care alţii voiau să scape.

Întrucât CT-ul de la Judeţean era mai mult defect, ar fi o nedreptate să-i reproşăm managerului că a acceptat pomana. Dar nici nu pot ignora cum chiar unul dintre donatori recunoştea că, dacă nu-şi aduceau în Bihor cadoul, "manezii" trebuiau să plătească, la ei acasă, o sumă frumuşică pentru a se debarasa de povară. Nu de alta, dar acolo vechiturile nu pot fi aruncate pur şi simplu, mai ales când conţin şi niscai material radioactiv.

În relaţiile dintre medicina românească şi cea din restul lumii (aia civilizată) funcţionează o regulă perversă: ei ne dau aparatura pe care n-o mai vor, noi le dăm specialiştii pe care nu-i plătim. Deşi, culmea, pentru pregătirea lor profesională plătim cu vârf şi îndesat, când vine vorba să profităm de priceperea medicilor şi a asistentelor le dăm bobârnace să plece.

Dincolo de bucuria tristă că ce nu ne dă Guvernul primim de bogdaproste de la alţii, dincolo şi de mândria stupidă că avem relaţii internaţionale în care jucăm invariabil acelaşi rol al pomanagiului, recenta danie confirmă vechiul diagnostic: sistemul e grav bolnav şi prost tratat. Vlăguiţi de politicieni, deprimaţi de lipsa perspectivelor, stresaţi de slujbele prost plătite, malnutriţi, taraţi de o sărăcie deja genetică şi endemică, îi devenim victime certe de la primul contact. Un contact care nu de puţine ori se întâmplă să fie şi ultimul, dacă nu ai zile.

Ce fac autorităţile, totuşi, în căutarea leacului? Vedem: găsesc suprataxe, precum cea pe fast-food, o găselniţă din aceeaşi categorie cu taxa pe viciul fumatului, care însă nici ea n-a avut efecte mai bune. Sau, dacă avem memorie, o şmecherie nu prea diferită de "programul de alimentaţie raţională" al ministrului de tristă amintire Iulian Mincu, din epoca Ceauşescu, prin care ni se impunea să nu consumăm mai mult de 2.000 de calorii pe zi. Dacă cinicul program ascundea atunci lipsa cărnii din galantare, hoţeasca taxă ascunde acum evaporarea banilor strânşi prin CAS din conturile Sănătăţii.

În aceeaşi (lipsă de) logică şi de bun-simţ, mă aştept să fie reinventate şi alte trucuri din Epoca de Aur. Bunăoară, taxa pe aşa-zisul "port ilegal de penis", pe care cuplurile căsătorite fără copii trebuiau s-o plătească pentru ca statul să aibă bani de alocaţii pentru copii ar putea fi reciclat ca taxă pe plăcerea fără finalizare.

Sper, totuşi, ca tânărul ministru al Sănătăţii să nu aibă nici memorie, nici imaginaţie, că poate îi vin şi idei. Şi fereşte-ne, Doamne, când guvernanţilor le trece ceva prin cap...