Un privilegiu. Aşa a fost pentru mine, chiar dacă la fel ca pentru mulţi alţii (organizatorii au declarat 50.000 de spectatori plătitori), şansa de a vedea pe viu, la Bucureşti, uriaşa producţie The Wall a lui Roger Waters. Nespecialist, n-am intenţionat nicio clipă să cântăresc acordurile, tonurile, luminile, efectele speciale, deci nici să las o cronică expertă după.
Ca în adolescenţă, când descopeream Pink Floyd după nesfârşite ore la cozile de la Alimentara, l-am aşteptat cu suflet de copil încă din primele zile ale anului, când mi-am făcut cadou biletul de acces. În Piaţa Constituţiei n-am făcut poze, nu am filmat. Am vrut să-l văd cu ochii mei, cu inima şi mintea. Aşa, şi numai aşa, puteam nu doar să-mi imprim un super-show în memoria deja plină de cicatrici, ci mai ales să "citesc" în linişte (sună paradoxal, dar chiar şi într-un ocean de oameni a fost o experienţă personală) Povestea Zidului.
Oricât de supăraţi ar fi pe Roger Waters fanii trupei năşite de Syd Barrett şi rafinate de David Gilmour, un fapt nu i se poate nega celui care în ultimele trei decenii a şlefuit continuu The Wall: autenticitatea, forţa şi actualitatea mesajului. The Wall este în formă un cocktail exploziv de muzică şi imagine, ambele de cea mai bună calitate, dar în fond istoria ultimului secol al omenirii, siluită de fascism, de comunism, de capitalism, globalizare, corporatism, autoritarism (inclusiv familial) şi conformism social.
Dacă la Budapesta, din câte am aflat, spectatorii au fost cam apatici, pentru că sunt tociţi după atâtea mari spectacole, dar probabil şi pentru că au trăit mai lesne deceniile din urmă, la Bucureşti atmosfera a fost formidabilă şi, sunt convins, inegalabilă. Inclusiv pentru Waters, care a elogiat cu emoţie "extraordinarul public", a fost mai mult decât o etapă între Budapesta şi Sofia. Mulţimea cânta laolaltă cu el, ceea ce mă face să cred că românii erau chiar condamnaţi să rezoneze. Pur şi simplu, au trăit o dictatură mai chinuitoare decât socialismul de gulas al lui Kadar, iar în spatele lor se afla zidul imens al Casei Poporului care i-a ţinut izolaţi atâta amar de vreme, fără a reuşi totuşi, ca pe nord-coreeni, să-i rupă de lume.
The Wall a venit şi a trecut. Ce-a rămas după? Dincolo de faptul statistic că un artist poate reuni mai mulţi oameni decât toate partidele la un loc (iar asta luându-le banii, nu dându-le pomeni), de amintirea unei capodopere de artă militantă, aproape chiar de propagandă (una anti-tot), de satisfacţia condamnării la scenă deschisă a comunismului cu seceri şi ciocane şi deopotrivă a capitalismului împestriţat cu sigle Shell şi Mercedes, a rămas o învăţătură simplă: orice zid te împresoară când nu înlături de la început cea dintâi cărămidă. Şi, Doamne, câte cărămizi avem de sfărâmat în fiecare zi...
Utilizatorii înregistraţi pe acest site trebuie să respecte Regulamentul privind postarea comentariilor. Textele care încalcă prevederile regulamentului vor fi editate sau şterse. Îi încurajăm pe cititori să raporteze orice abuz.